De ce plângi, mamă?

www.mamipetocuri.ro

Se știe că plânsul este greu de gestionat.

De la – băieții nu plâng niciodată, până la – vai, ce fetiță urâtă ești când plângi, lecțiile pe care le-am auzit încă din fragedă pruncie se materializează acum în adulții care nu știu să asculte un plâns bun.

Pe unii copii îi distragem cu bomboane ca să nu plângă.

Altora le dăm tableta, iar pe alții îi mustrăm:

– Iar plângi? De ce plângi? M-am săturat să te aud plângând!

Ceea ce e de condamnat. Doar parțial.

Un copil poate plânge mult. E liber să plângă mult, din fericire pentru secolul în care s-a născut.

Dar pe noi, părinții aceștia care au învățat să-și înghită lacrimile, cine ne ascultă când ne vine să plângem?

Aici e partea complet nedreaptă.

Că noi avem obligația să știm, să ascultăm, să gestionăm crizele de plâns ale copiilor noștri, că de aia trăim în secolul cunoașterii, dar nouă ne lipsește factorul principal: creierul emoțional pregătit SĂ ASCULTE un plâns. Creierul emoțional format acum ceva zeci de ani.

Mi-aș dori să plâng, dar nu pot!

Ca și copil am avut multe temeri, pe unele le mai trag și azi după mine. Uneori, îmi era frică să și respir sau să mă uit în spatele meu, darămite să plâng.

Îmbătați de mirajul rutinei zilnice, uităm să vedem că alegerile pe care le facem nu sunt deloc întâmplătoare.

Dintr-o nevoie chinuitoare de a mă elibera de frustrări am ales să stau alături de băiatul care m-a făcut cel mai mult să plâng.

Apoi, am transmis-o, așa cum de altfel spun și cercetătorii, pe linie maternă copilului care a plâns 3 ani la grădiniță.

Am cunoscut infernul și m-am întors doar ca să spun: încă nu a trecut! Și nu va trece până nu voi plânge eu suficient.

A venit mama la mine. Am chemat-o cu jumătate de gură, ea a venit cu brațele deschise. Cu Pui Fericit pentru mine, plăcintă cu mere pentru Andre, salam de biscuiți pentru Beti și ciocolată Milka pentru Cris.

Am rugat-o doar să stea, să se relaxeze. Nu am nevoie de nimic, doar să o văd așa cum n-am văzut-o niciodată în copilăria mea. Să mă bucur de momentele cu ea, pe care nu le-am avut niciodată împreună. Să nu mă mai doară că nu mai sunt copil și nici mama, mamă de copil mic.

– Nu vrei să-ți calc? m-a întrebat ea.

– Mai bine hai să ieșim din casă, i-am spus eu.

Am ieșit în parc, am mâncat pizza, am luat și-o cafea și ne-am plimbat cu copiii. Am servit-o seara cu vin spumant și-am gătit cartofi la cuptor, fix așa cum îi plac ei.

– Cu ce ocazie? m-a întrebat ea.

– Nici o ocazie. Fericirea se prețuiește în fiecare zi.

A doua zi am condus-o la microbuz.

Și mi-a fost frică să plâng. De dragul ei, de dorul ei, de timp mai mult cu ea.

De ce plângi, mamă?

Îmi întreb copilul de zeci de ori pe zi.

– Că e tare bine cu tine în sufletul meu, aici.

 

 

Sursa foto

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *