Una dintre cele mai mari greșeli ale mele ca părinte

www.mamipetocuri.ro

Una dintre cele mai mari greșeli ale mele ca părinte a fost aceea de a evita plânsul copiilor mei. Nici tata nu suporta să mă vadă plângând. Și mult timp n-am înțeles cum se justifică iubirea lui în fața incapacității de a asculta plânsul, când acesta e ceva uman, de multe ori, fără putere de control.

Nici nu știu dacă am mai apucat să înțeleg ceva, pentru că între timp am devenit și eu părinte cu aceeași incapacitate de a asculta plânsul copiilor mei.

Copiii vin să-ți vindece rănile sau să-și umple golurile

Nimic mai adevărat. Cum începea unul dintre copiii mei să plângă că vrea bomboană, una i se așeza direct în mână.

Cum începea că vrea desene, te rog, nu mai plânge uită-te la desene.

În zilele bune, rezistam și câteva ore. Am și eu demnitatea mea de capricorn care rezista și el cât putea și cât nervii-l mai țineau.

În altele, predam armele imediat din lipsă de răbdare, concentrare și atenție.

Cel mai lung plâns a fost de o zi și-o noapte și încă puțin a doua zi. Iar acomodarea la grădiniță a durat 3 ani în care s-a plâns aproape zilnic.

Vă zic că dacă mă vedeți vorbind singură pe stradă, acesta poate fi unul dintre motive.

Azi așa, mâine așa, timpul a trecut, copiii s-au făcut mai mari, cerințele mai multe, problemele mai grave și plânsul tot n-a încetat.

Pentru că plânsul nu se termină niciodată. E ca o bubă cu puroi. Cu cât o acoperi mai mult, cu atât se infectează mai tare.

Că dacă un lucru e sigur, e acela că plânsul în orice formă a lui va ieși la un moment dat afară, într-un fel sau altul.

Când am început să mă prind eu că nu am scăpare și că ori încep să fiu fermă și s-ascult multeeeee lacrimi, ori o să-mi stric copiii pe veci, trecuseră deja vreo 3-4 ani.

Da, știu, m-am trezit relativ rapid, cu toate că uneori mi se pare atât de greu că mă întreb:

– De ce nu mi-am dat seama până acum?

Să fie vreo doi ani, poate mai mult de când am început să aplic planul de salvare. Ascult plânsul, iau în brațe, pun limite. Bineînțeles că nu-mi iese mereu. Cui îi iese, nu e om, e extraterestru. Mai îmi scapă și mie o bomboană, jumătate de oră la tabletă, le negociem pe toate la sânge.

Dar baza e că încerc să fiu fermă. Adică mă străduiesc să schimb în câțiva ani modul în care am fost formată timp de 36.

Nu e ușor, dar nici nu m-am lăsat. Pentru că nu mai e vorba de mine, ci de viitorul copiilor mei. Și dacă mai pot salva ceva, e de datoria mea să încerc.

Așa că:

– Spune, iubirea mea, ce ai. Spune, spune, te rog, spune, mami e aici să te asculte, spune! a devenit laitmotivul vieții mele.

Pentru că toate cuvintele, dorințele, supărările, frustrările nu mai apucau să fie articulate și să prindă sens, lacrimile spuneau totul și nimic.

Și din nou:

– Spune, iubirea mea, ce ai. Spune, spune, te rog, spune, mami e aici să te asculte, spune!

Un an n-a spus nimic. Pentru că a fost anul în care a trebuit să învețe ce simte. Și aici m-au ajutat enorm jocurile cu emoții. Apoi, a trebuit să le învețe pe nume. Apoi, să prindă curaj să le spună. Și mai apoi, să reușească să și le identifice pe ale ei, să le articuleze cât să pricepem cu toții care-i supărarea, care-i nevoia, motivul pentru care plânge.

Simplu? Mai simplu să construiești rachete și să le lansezi în spațiu

Ușor, ușor, am reușit. Să spună motivul supărării, că nu știe de ce plânge dar s-o lăsăm să plângă că asta vrea, să ceară în brațe când de asta are nevoie. Am vorbit sute de seri înainte de somn, să explicăm de ce este important să vorbim, să cerem ceea ce avem nevoie, să ne articulăm nevoile, chiar și alea care credem noi că ar putea deranja.

Ai fi crezut că vorbești în van. Până la urmă, ce poate înțelege un copil de 2-3 sau 4 ani?

Ai fi uimit să vezi cât de multe.

Exercițiu practic

– Ce e asta? a întrebat, arătând spre fasolea verde pe care o pregătisem pentru cină.

– E o legumă care te face puternic, dar mai ales curajos, i-am răspuns noi.

Spre finalul mesei, toată lumea terminase, mai puțin ea. Fața de vreau ceva deci mă apuc de plâns n-a întârziat să apară. Mă uitam cu coada ochiului s-o urmăresc ce face. După câtva timp de stat așa, a spus:

– Tati, te rog să mă aștepți. Să nu pleci fără mine la nani.

– Nu plec, stau și te aștept, îi răspunde el liniștit.

– Ce bine c-a venit și la mine curajul, exclamă ea în timp ce eu rămân tablou. I-am spus lui tati ce vreau.

– Dar unde-a stat curajul până acum?

– În fasolea asta verde.

În loc de final:

Nu subestimați niciodată capacitatea unui copil, dar mai ales nu vă subestimați pe voi ca părinte.

Niciodată nu e prea târziu să faceți orice pentru copilul vostru!

 

Sursa foto

 

 

 

3 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *