Când copiii mei vor fi mari de Crăciun

www.mamipetocuri.ro

Mă uit la bradul care clipocește în dreapta mea și simt o bucurie și-o încântare de parcă aș avea din nou 7 ani. Mi s-a oprit memoria la 7 ani. E posibil să fi avut 6 sau 8, dar creierul are memorie selectivă. Alege ce-i place lui mai mult, deci să spunem că aveam 7 ani.

Când țineam post, pentru că atunci când nu ai lapte, unt sau carne postul e foarte ușor de ținut. Când abia așteptam să vină 22 decembrie să ne cumpere tata brad, cel mai mare și cel mai frumos din piață și abia să-l care la etajul 4. Să-l cioplească bine cu securea ca să intre în suportul care era ori prea mic, ori prea mare. Săreau așchiile în toate direcțiile, dar pentru noi era ultima problemă că mama s-ar fi supărat pe noi. Nimic nu era mai important decât bradul, acest dătător de bomboane, cadouri și voie bună. Să-l umplu cu globuri din sticlă și să plâng cu câte trei rânduri de lacrimi dacă se întâmpla nenorocirea să se spargă vreunul. Să prind cu ață bomboanele în pom, să mi se scurgă ochii la ele și s-o întreb pe mama de zeci de ori:

– Au lapte?

– Da, au, dar dacă vrei, mănâncă una.

Nu mă lăsam ispitită. Postul era post, iar gustul unei bomboane dulci după săptămâni întregi de cartofi și orez era divin. De la Moș Crăciun nu aveam nici o așteptare. Știam că vine și că orice mi-ar fi adus era binevenit. Uneori era un pulover, alteori o jucărie. De cele mai multe ori era ceva de care aveam nevoie și foarte rar ceva cu care mă puteam juca. Nu prea aveam nevoie de jucării. Aveam cărți și era suficient.

Mă uit la bradul care clipocește în dreapta mea și parcă am din nou 7 ani. În fața mea, copiii se uită ca și cum bradul e acolo dintotdeauna. Eu încep să le povestesc despre fericirea mea de copil de a avea brad și portocale o dată pe an, iar ei nu înțeleg despre ce vorbesc.

– De ce nu mergeai să-ți cumperi? mă întreabă ei mirați.

Nici nu știu dacă are sens să le răspund sau doar să le zâmbesc și să tac. Unele lucruri sunt atât de greu de explicat că nici măcar adulții nu le prea pot înțelege la nivelul lor real de impact.

Așa cum soțului meu îi este greu să înțeleagă că atunci când el mânca Nutella noi încă primeam pâinea pe cartelă, iar prietena mea portugheză Mariana încă se mai miră cum putem sta în trafic 4 ore ca să ajungem pe Valea Prahovei. Ce-i drept și noi ne mai mărim, dar tot acolo mergem.

Ce vor povesti copiii mei despre Crăciun?

Cu siguranță nu vor aminti nimic despre bomboane, miros de brad pentru că al nostru este artificial, nici despre globuri de sticlă care se sparg, despre cozonac sau salată boeuf pentru că noi nu gătim nimic din astea.

Rămânem cu Moș Crăciun, dar oare e suficient?

Moș Crăciun e întotdeauna bine venit dar niciodată suficient. Pentru că așa cum spune și povestea, Crăciunul nu este despre cadouri, mâncare sau cântece pe youtube. Poate e un pic și despre astea dar mai presus de orice este despre a fi împreună cu familia.

De a face pace, de a deschide larg ușa, de a-i primi pe toți cu zâmbet și liniște în inimă.

Este despre prieteni, împăcare și iertare.

Este despre iubire, rădăcini și familie.

Și mi-aș dori, peste ani, oricât de departe mi-ar fi copiii să-și amintească că niciodată nu-mi voi dori nimic altceva de Crăciun decât să-i văd pe toți acasă!

 

Sursa foto

 

 

2 Comments

  1. Ah, ce frumos ai scris! Eu am trei copilași iar cei mai mari se uita la mine ciudat când le povestesc despre bradul fără instalație, portocale care miros a Crăciun, scartait de ghete prin zăpadă la colindat… Noi încercam să ii încurajam sa meargă cu colindul măcar. Le place și sper ca măcar despre asta sa povestească atunci când vor fi mari.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *