M-am învățat cu ei în brațe

www.mamipetocuri.ro

– Tati, știi, când ești plecat, noi o să dormim în pat cu mami.

– N-aveți voie, cu mami dorm doar eu, spune el glumind.

– Ba da, că mami nu poate dormi fără noi.

 

N-aveți cum să fiți părinte și să nu știți vorba ceea ”nu-l lua în brațe că se învață”, ”nu-l pupa că se învață”, ”nu-l alinta că se învață” și nu știu la ce l-ai mai făcut că orice i-ai face oricum se-nvață. Și dacă-i dai să mănânce numai pâine, tot se-nvață pentru că, nu știu dacă știți, dar:

Învățarea e continuă, oriunde, tot timpul

În altă ordine de idei, orice i-ați face copilului oricum se învață, cu atât mai mult ar trebui să-l învățați iubirea, drăgălășenia, conectarea chit că asta înseamnă să vă țineți copilul în brațe,  să-l pupați, să-l iubiți până-i lăsați ștampile-n suflet.

După 7 ani, luați-vă adio. Abia o să mai reușiți să mai apucați să pupați ceva, și aia poate în somn. Că nu vor mai sta la cheremul vostru, oricât de mult v-ați mai dori asta.

În plus, v-ați gândit vreodată cum ar fi dacă într-o zi ar veni copilul la voi și v-ar zice:

– Azi nu te mai pup, mami. Că te-nveți.

– Și nici nu te mai iau în brațe, că te-nveți.

– Vrei să-ți povestesc despre școală? Da de ce? Că te-nveți.

Păi să vă spun cum e

De câteva zile sunt singură cu copiii acasă, așa că se aplică regula: dormim toți trei împreună. Și cum regula e de aur, s-a aplicat și nu oricum: eu la mijloc, să nu se bucure unul mai mult decât celălalt de mine. După două zile, am crezut că-mi crapă coloana de durere, piciorul drept îmi amorțea în cele mai neașteptate momente, iar adunat am dormit  vreo 3 ore, din restul de 5 din care mi-am căutat o poziție confortabilă pe care n-am găsit-o nici până dimineață. Sunt din aia care cum schimbă patul sau locul în pat, nu se mai poate odihni bine. Nu știu cum se cheamă. Patomania? Pozițiomanie? Sau poate, pur și simplu, îs babă și-am fixații.

Indiferent de nume și boală, în a treia zi, am reiterat regula: fiecare în patul lui că mama are nevoie de somn.

N-au fost ei cei mai fericiți, dar au înțeles că mama lor îmbătrânește și are nevoie de somn în spațiul cu care s-a obișnuit. Că așa-s bătrânii, au tabieturi.

Au adormit cu chiu cu vai, fiecare în patul lui, numai eu pe la 11 noaptea n-aveam somn. Patul mare, eu singură, îmi lipsea mânuța lui Beti căutându-mă prin somn și respirația caldă a lui Andre șuierându-mi la ureche.

Pe la 12 n-am mai rezistat. M-am dus la ei în cameră. Dormeau așa frumos, de-mi venea să-i mănânc de drag.

– Ce-a fost în capul meu când i-am pus să doarmă singuri?

Am avut un gând să-i mut la mine în pat să dorm și eu normal, dar mi-a fost milă să-i trezesc. Plus că, regula e regulă, nu doar pentru ei, ci mai ales pentru mine. Așa-mi trebuie!

Abia, abia a venit dimineața. Și abia am așteptat să-mi împărtășesc durerea, mai ceva ca la psiholog. Abia ce se treziseră drăguții, Andre se freca la ochi, Beti își dădea părul peste cap în timp ce eu mă linciuream privindu-i mai ceva ca lupul în fața iezilor:

– Am dormit tare rău azi noapte, fără voi, le-am împărtășit cu durere în suflet.

– Te-ai învățat cu noi! mi-au răspuns ei zâmbind.

M-am învățat și mor acum de dragul vostru!

– Lasă, mami, mă liniștește Beti, că dormim împreună la noapte. Nu fii supărată.

– Ba nu dormim, așa-ți trebuie dacă ne-ai lăsat singuri în camera noastră, strigă Andre zâmbind pe sub mustață.

 

Vedeți? Copiii ne sunt mereu alături și ne iubesc necondiționat.

Noi de ce n-am face asta?

 

 

Sursa foto

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *