Mami, unde te grăbești?

www.mamipetocuri.ro

E final de vacanță. A câta vacanță din viața mea, a câta de anul ăsta, nici eu nu mai știu.

E final de vacanță, iar eu sunt epuizată. Nu de oboseală, ci de acest ceva care plutește mereu deasupra mea. Că aveam cândva un ritm și-acum nu mai e. Că aveam dimineți libere să lucrez, și-acum nu mai sunt. Că mă aveam pe mine, 8 ore pe zi, cu gândurile mele, cu împlinirea de a fi aproape – aproape de a reuși acel salt spectaculos și-acum nu mai e.

Nu sunt obosită. Sunt epuizată să mă culc noaptea, sfârșită că nu am terminat tot ce mi-am propus. Că mai am lista lungă și neordonată. Că ideile îmi curg în cap și nu apuc să mi le notez nici măcar în telefon. Vorbesc singură să mi le fixez într-un neuron de care mă rog să nu le uite.

Consumă-te în porții mici! spunea odată, cineva

Am spus mai demult că vacanța e un test de de verificare a abilităților părintelui.

În continuare cred asta. Cred că vacanța precum multe alte întâmplări din viața noastră de zi cu zi sunt semnale că e nevoie să ne oprim, să respirăm, să avem încredere că vom ajunge acolo unde ne dorim, chiar dacă asta înseamnă să faci pauză. Să ai încredere în tine, că vei reuși și că să secretul nu e să nu te oprești, ba din contră, să știi când să spui stop și să respiri.

Unde te grăbești, mami?

– Beti, du-te să te schimbi în pijamale și așteaptă-mă în pat. Vin imediat să-și citesc o poveste, îi spun în timp ce sunt frustrată că am un aragaz de șters, o mașină de vase de încărcat și mi-aș dori, mi-aș dori atât, dar atât de mult să-mi pun o muzică la maxim și să mă relaxez, citind o carte bună. În timp ce visam, mâinile mele frecau inox-ul aragazului și tristețea m-a cuprins și mai tare.

Le-am aranjat pe toate la locul lor și m-am dus la Beti în cameră.

– Mami, te-am așteptat pe tine să mă îmbrac.

– Bine, Beti, îi răspund răsuflând greu.

Mi-aș fi dorit să fi fost deja în pat, să mă scutească de încă un efort de a o îmbrăca tot eu.

– Pot să mă duc să fac și pipi?

– Sigur că poți, Beti.

Ea se duce fericită, eu răsuflu greu. Din nou. Sunt tristă pe mine. Aș vrea să fiu bine. Adică, să fiu BINE. Bine acum, bine mai încolo, să fiu bine că nu e nimic cum aș vrea să fie, dar să fiu BINE. Să accept că azi e așa, și că mâine va fi altfel.

Se întoarce, se îmbracă, eu o ajut puțin, o pup, o iau în brațe. Mă simt rău că nu sunt bine și nu pot face nimic să schimb ceva în mine.

Își alege o poveste. În portugheză.

– Ești sigură, Beti?

– Da, vreau în portugheză.

Așa simt copiii. Cu cât sunt eu mai obosită și fără chef, cu atât povestea e mai lungă și mai grea.

– Ce înseamnă cuvântul ăsta? Dar celălalt? mă întreabă ea curioasă.

Eu răspund. Greu.

Povestea se termină, închid lumina.

– Mă mângâi pe păr, mami?

– Sigur, iubirea mea.

– Vrei să te așezi lângă mine, în pat?

– Nu vreau, Beti. O să mai stau un pic aici, lângă tine și apoi plec. Am multă treabă, mă aud vorbind.

Apoi, îmi dau seama că pe ea nu o ajută cu nimic că eu am multă treabă. O spun tot ca să mă simt eu bine, cumva să-mi justific alegerea, când de fapt e despre ea, e timpul ei, momentul ei.

– Bine, mami, răspunde ea ușor.

Se lasă liniște.

– Te superi, Beti? Că nu mă așez lângă tine?

Se lasă din nou liniște.

– Un pic. Aș vrea să stai lângă mine. Îmi place așa mult când stai lângă mine.

Mă așez lângă ea.

– Uite, stăm așa față în față.

Mă uit la ea. Ea zâmbește cu ochii închiși.

– Unde te grăbești, mami? se aude în întunericul camerei.

Primim copiii de care avem nevoie

Ne grăbim întruna, fără rost, să (ne) demonstrăm fără oprire că mai putem un pic, încă un pic, mai e ceva, încă nu ne-a văzut toată lumea, n-am fost primul, mai încerc o dată și încă o dată, de data asta va fi.

E un timp pentru fiecare lucru. Este. Eu simt mereu că sunt în ultimul vagon din tren, intrând pe geam, din mers. Și că scopul e să ajung la locomotivă, că anii curg, că locomotiva e departe și că alții îmi fac cu mâna și eu nu mai ajung acolo niciodată.

Că mă trag toate în spate, când de fapt ce mă trage sunt propriile mele gânduri și temeri.

Eu, de fapt, sunt pe la mijlocul trenului și nici măcar n-am apucat să mă opresc să mă observ.

Eu pot. Pot să mă opresc. Și mâine, poimâine sau peste o lună când voi relua călătoria, voi pleca din același punct. Pentru că eu POT să mă opresc la fel de bine cum POT s-0 iau din nou la drum.

Unde ne grăbim, așa?

Sursa foto

 

 

4 Comments

  1. Eu totdeauna am fost de părere că nu este un act mai egoist decât să “faci” copii. Odată cu sosirea lor in vietile noastre retrăim inoceta copilăriei noastre pierdute. Si ne place la nebunie pt că acum suntem constienti ce dar incredibil e sa descoperi lumea. Mai ales că totul se intâmplă fără prejudecatzi si fără griji cotidiene…copiii au tot timpul din lume:-)
    Si toate experietele astea ne educă in acelasi timp. Suntem iar copii, doar că educatorii nostrii sunt chiar copii nostri. Ne invatza zi de zi cum putem fi fericiti fără a depune efort sau sacrificii. Eu mă străduiesc sa fiuun ucenic de care copilul meu sa fie mândru.
    Convingerea mea e că secretul/solutia unei probleme se ascunde in detalii. Secretul e să realizezi importantza unei fraze ca “unde te grăbesti Mami?”
    Eu sper să trăiesc multe momente asemănătoare cu copilul meu si mai ales sper să fiu un ucenic bun cu urechile deschise.

  2. Buna.
    Ce ar fi sa schimbi macazul? Poate locomotiva se va intoarce in directia ta.
    In cazul meu a functionat sa fac lucrurile invers. Adorm odata cu cea mica si ma trezesc foarte devreme dimineata pentru a termina treaba. Toata lumea e fericita.:)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *