Sunt nervoasă, dar îmi trece

www.mamipetocuri.ro

Că nu sunt tocmai cea mai calmă persoană care mi-aș dori să fiu, se știe.

Chiar acum câteva zile, i-am spus unei bune prietene de-ale mele:

– Mi-aș dori să-mi pot gestiona mai bine propriile mele crize de furie!

După întâmplarea de mai jos, cred că am și reușit. Un pic mai repede decât mă așteptam.

Învățarea experiențială

Nici faptul că am fost copil de nota 7 nu e tocmai un secret. Nu mi-a plăcut școala, nu pentru că preferam să chiulesc sau să fumez cu băieții în parc, ci, din contră, chiar eram conștiincioasă și dornică să studiez și să iau note mari. Doar că stilul meu de învățare era diferit de stilul de predare al profesorilor. În afară că pricepeam ce-a vrut să zică poetul la română pentru că simțeam lectura, cuvintele, strofa și ritmul, în rest, totul era prea rigid pentru mintea mea plină de imaginație.

Fizica, chimia, matematica erau atât de abstracte încât nici măcar prima lecție din manual, care se știe că e cea mai simplă, nu prea o pricepeam. Că mă frustra maxim, nici nu mai spun.

În schimb, am visat ani în șir la momentul în care vom face chimia la laboratorul de chimie și vom crea experimente care urmau să mă introducă în lumea miraculoasă a substanțelor colorate, așa cum arăta în pozele din manual.

N-a fost să fie. Nici în ziua de azi nu mi-e clar la ce scria pe ușă Laborator de chimie, dacă noi n-am intrat niciodată în el.

Așa că, după zeci de caiete de teorie, definiții și formule, tot ce-am reușit să învăț până la respectabila mea vârstă a fost pe cont propriu, experimentând.

Ceea ce explică multe.

De ce am terminat printre primii facultatea. Pentru că lucram din anul I în domeniu și știam materia pe de rost.

Cum m-am lăsat de țipat. A început Cris și copiii să vorbească cum se aude la ei, când vorbesc eu.

Cum mi-am dezvoltat talentul la scris. Scriind.

Cum am învățat să iau curbele pe bicicletă. Căzând.

Cum am învățat portugheza. Vorbind.

Experimentând.

De unde și copilul meu cel mic care abia după vreo 5 farfurii sparte a priceput că farfuriile SE SPARG și nu le mai putem folosi după aceea. Că apa curge și că nu o mai putem aduna de pe fața de masă înapoi în pahar.

Oricât de greu ar fi asta de tolerat la copii, ei de fapt, așa învață!

Cum am început să-mi gestionez crizele de furie. Păi, să vedeți.

În dimineața aceea de luni în care timpul se scurgea din 2 în 2, copiii începuseră să se certe pentru a milioana oară în ultimele 2 săptămâni de la Toto, cățelul care zice povești.

Le-am repetat frumos, tot a milioana oară, cu calm, prietenește, mămicește, în 2 limbi, pe 3 voci, în zeci de exemple, alte zeci de semne să se înțeleagă între ei, însă partea în care ei se enervau unul pe celălalt era clar mult mai distractivă.

– Pentru că altfel, cățelul Toto va dispărea pentru totdeauna! Le-am strigat nervoasă.

Le-am zis așa, recunosc. Dar nici destinul nu trebuia s-o ia chiar așa personal. Dar a luat-o.

Pentru că abia ce-am apucat să termin fraza, când copiii au început și mai rău discuția, iar eu cu nervii întinși la maxim, și era numai 8 dimineața, l-am luat pe Toto și-am dat cu el de pământ:

– Nu-l mai ia nimeni pe Toto nicăieri!!!

Și nici nu l-au mai luat. Că Toto din momentul acela, n-a mai spus povești.

Liniște. Copiii s-au suit cuminți în mașină, în timp ce eu muream în secunde.

Că m-am simțit cea mai oribilă mamă din galaxie e prea puțin spus.

Mi-am cerut scuze, ei m-au iertat.

Dar eu nu. Și nu mă supără ideea că am stricat jucăria, cât că am stricat-o la nervi. Că eu am capacitatea să-i liniștesc pe toți în jurul meu, să-i iau în brațe, să-i alint, să-i încurajez, dar eu pe mine, nu reușesc.

De dragul copiilor, l-am pus pe Cris să-l repare, dar n-a reușit. Copiii s-au resemnat că Toto nu va mai vorbi niciodată. Îl iau ca pe un semn. Că dacă e ceva de rezolvat e tot la mine, nu la ei. Copiii își iubesc și-și iartă părinții necondiționat.

Ceea ce ar trebui să facem și noi cu copilul nostru interior.

– Toto nu mai vorbește. L-a stricat mami de nervi! îmi amintesc de-atunci, mereu copiii.

Ca o lecție ce nu trebuie niciodată uitată.

Eu zâmbesc amar, ei l-au pus pe Toto sub masă.

Am să-l păstrez. Ca să-mi amintească, de fiecare dată când o să mă mai enervez, de durerea de a strica jucăria preferată a ambilor mei copii. La nervi.

 

Sursa foto

 

 

 

2 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *