Nu mi-am dorit niciodată să treacă timpul mai repede

www.mamipetocuri.ro

Mi-am zis eu zilele trecute, atât de convinsă încât mi-am deschis repede blogul și-am făcut un titlu din acest gând prețios.

– Merită un articol. Ce bine sună ideea de a nu alerga contra firii, contra timpului, să lași copilul să crească în ritmul lui, cu răbdare! Mi-am spus eu, plină de emoție și împlinire.

Vise taică, vise…

Dar n-a trecut mult timp, și weekendul trecut căutam prin articolele vechi ceva demn de repostat pentru o zi plictisită și friguroasă de duminică.

Și-am dat peste un oarecare articol în care eu cu gândurile și cuvintele mele spun așa:

– Visez la ziua în care copiii mei vor mânca singuri, vor merge singuri și se vor duce singuri la baie.

Nu era scris chiar așa, dar asta voiam să spun.

M-a lovit în moalele capului!

– Cum, eu să spun așa ceva? Eu cu gura mea și mâinile mele să scriu așa ceva?

Păi na, dacă asta simțeam.

Iar acum, îmi vine mie să scriu că nu mi-am dorit niciodată să treacă timpul mai repede când este evident că acum vreo câțiva ani exact la asta visam.

Partea cu adevărat interesantă e că dacă nu scriam, nici nu-mi aminteam.

Dacă n-ar fi uitarea, n-ai mai reuși să te bucuri de clipele cu adevărat importante

Știți cum e – pe moment ai impresia că fericirea e fix la scutecul de care trebuie să scape, apoi stă după colțul cu înțărcarea, apoi e cu mâncatul a orice, orice din farfurie, numai să mănânce, apoi cu netrezitul noaptea și tot așa până face vreo 3-4 ani.

Și-apoi, uiți cum a fost. Și când uiți, faci alt copil că ai impresia c-a fost simplu sau ai făcut deja altul și-amâni asta cu ”eu nu mi-am dorit niciodată să treacă timpul mai repede” cu încă vreo 4 ani. Dar tot acolo ajungi.

Să vrei să treacă și-apoi să nu mai treacă.

Recunoașteți, era frumos un astfel de articol. Dar n-ar fi fost real.

Când ești mic, vrei să te faci mare. Când ești mare, vrei să te faci și mai mare.

Când ești școlar, visezi să te faci polițist. Când ești polițist, vrei să te faci colonel. Și tot așa.

Când ești fetiță, vrei să te faci femeie, când ești femeie, vrei să fii mamă, când ești mamă vrei să fii bunică.

Și tot așa.

Frumos ar fi să lăsăm să treacă timpul în ritmul lui, precum Moromete. Cu răbdare, să ne bucurăm de fiecare moment, de fiecare pipilică în scutec sau de fiecare țipăt când tu tocmai ai adormit.

Așa ar fi frumos.

Dar n-are cum să fie. Că pipilicii sunt un catralion și mai mult de jumate pe așternutul abia spălat și întins pe pat, nopțile nedormite sunt de rangul zecilor de mii, iar momentele în care îți propui să nu te enervezi că nu mănâncă nimic, tot pe-atâtea.

Cel mai frumos ar fi să recunoaștem că sunt momente când ai vrea să treacă timpul mai repede ca apoi să vină momentele alea de care să te poți bucura înmiit de ele.

Ale mele sunt aici. Vârsta de 4-5-6 ani mi se pare de departe cea mai frumoasă din toți anii de până acum.

Acum da, nu îmi doresc să treacă timpul mai repede. Vreau să stea acum, acum! Acum!

Și când o să fiu bătrână, uitată departe între gândurile mele, nu o să plâng amintindu-mi de prima noapte în care nu m-am trezit din somn cu ei plângând, ci o să-mi moară sufletul de dor și drag, amintindu-mi de momentul de azi când supărată pe ei au venit amândoi și m-au îmbrățișat și ne-am strâns atât de tare că am putut să le simt inimioarele în piept, șoptindu-mi la ureche:

– Mami, te iubim atâââât de mult!

Iubirile mele, minunile mele!

O să mor cu clipa asta-n-suflet!

 

Sursa foto

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *