Mami, ia-mă în brațe!

www.mamipetocuri.ro

Știți probabil că dacă aș putea să întorc timpul înapoi, aș vrea să retrăiesc perioada în care l-am născut pe-al doilea copil.

Mi se pare că aș putea face acum totul mult mai bine, aș fi mult mai pregătită și nu m-ar mai lua nimic prin surprindere. Nici diversificarea, nici crizele și nici nopțile nedormite.

Am realizat însă că în loc să mă blamez pentru ceea ce aș fi putut face mai bine și din diverse motive n-am făcut-o, mai bine salvez acum clipele supraviețuitoare.

Așa că acum vreo 2 ani am concluzionat că niciodată nu e prea târziu să fac orice pentru copilul meu și m-am apucat să fac exerciții intense de a nu mai țipa la copii și cred că e de departe cea mai mare realizare a mea, de a dormi cu ei în același pat și de a mă bucura de fiecare respirație de-a lor, de a trage de fiecare moment cu ei ca să-mi pot omor dorul când casa-mi va rămâne goală.

Mami, ia-mă în brațe!

Una dintre cele mai mari dureri ale mele a fost că primul copil n-a cerut aproape niciodată în brațe, pe când al doilea nu făcea nimic decât dacă era ținut în brațe. Nu dormea decât în brațe, nu mânca decât în brațe, nu se plimba decât în brațe. Lucru cu care, evident, m-am acomodat foarte greu și care devenise extrem de obositor pentru psihicul și brațele mele.

Dar anii trec, brațele se relaxează, iar copilul încetează să mai vrea în brațe. Acest acum care pare cel mai enervant lucru din viața noastră, dar care, de fapt, este prietenul nostru cel mai bun. Pentru că acum e acum și mâine totul a trecut și s-au dus toate mai repede decât am crezut.

Și-acum, pe cine o să mai țin în brațe?

– Ia-mă în brațe, plimbă-te cu mine și cântă-mi cântecul acela cu doi ochi albaștri, mi-a spus brusc, într-o seară.

Am simțit atunci cum o limbă mare și lipicioasă mă întoarce în timp, pe când aveam un bebeluș în brațe și mărșăluiam înainte și înapoi cât era camera de lungă, cântându-i cu brațele amorțite viața călugărului îndrăgostit de doi ochi albaștri.

Dacă atunci îmi venea să plâng de oboseală, acum mi-a venit să plâng de fericire.

Și mi-am luat copilul în brațe și l-am plimbat și i-am cântat o dată, de două ori până mi-a spus șoptit:

– Acum, hai să ne culcăm, stai aici lângă mine!

Am murit și-am înviat din nou.

Unii mai romantici ar putea crede c-a fost destinul. Alții mai pragmatici ar spune că a fost întâmplare pură.

Eu cred însă că face parte dintr-un proces. Acela început de mine acum câțiva ani, când am decis că sunt cea mai bună mamă pentru copiii mei, când m-am decis să fac tot ce-mi stă în putere să cresc copii echilibrați emoțional: să nu mai ridic vocea, să nu pedepsesc, să nu induc teamă sau condiționări și să-mi spun că niciodată nu e prea târziu să fac orice pentru copilul meu.

Nu cred să fie ceva mai încurajator în viața mea de mamă decât să simt că sunt pe drumul cel bun, în ciuda tuturor lucrurilor pe care probabil nu le-am făcut întocmai ca la carte.

Azi îmi beau cafeaua în cinstea intuiției și instinctului meu matern!

 

 

2 Comments

  1. Te citesc de ceva timp si nu ti-am scris niciodata, desi ma incarc si ma hranesc din ceea ce scrii si mai ales din cum scrii 🙂 sunt si eu mama de doi copii mici (1a si 3a) si empatizez mult cu principiile tale. Te admir foarte mult ca ai avut puterea sa iti lasi sotul sa mearga la serviciu si tu sa te ocupi de copii. Imi imaginez ca nu e o decizie simpla si nici usor de asumat. Te imbratisez cu drag!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *