Povestea Puiul, actualizată

www.mamipetocuri.ro

O să vă povestesc ceva ce s-a întâmplat anul trecut, în vară.

Am avut vreo 3 tentative să scriu despre asta, poate chiar mai multe, dar nu mi-au ieșit până acum cuvintele. N-am simțit că pot reda întâmplarea, real și cu învățăminte, până azi când în mașină, într-o discuție cu copiii toate au prins sens și înțeles.

Acum, să vă povestesc

Anul trecut, în vară, pe când eram în concediu în Portugalia ne-am hotărât să vizităm împreună cu niște prieteni foarte buni Grădina Zoologică din Lisabona. Am intrat pe la 10.30, am participat la spectacolul delfinilor, apoi am vizita leii, tigrii, girafele și elefanții și când s-a apropiat ora prânzului ne-am îndreptat spre zona de luat masa.

O mare de oameni care stăteau la rând mai ceva ca reprezentanții vârstei a treia de la noi din țară, la plătit taxele în prima zi a anului. Cine nu știe, o află acum: dacă vrei să enervezi un portughez, lasă-l flămând. Nu că e obicei, nevoie sau plăcere, la portughezi mâncarea e cult. La ora prânzului toată lumea merge să mănânce. Punct.

Deci, și noi tot să mâncăm. Prietenii noștri au rămas să ocupe o masă afară cu tot cu copii, eu m-am dus înăuntru să înfrunt rândurile că doar eram singura româncă și de altfel obișnuită cu astfel de tratamente. Beti vrea cu mine. Eu îi spun să rămână cu Andre și cu ceilalți copii pentru că e foarte mare aglomerație. Ea insistă, eu insist, ea rămâne, eu plec.

La un moment dat îl văd pe soțul meu venind cu unul dintre prieteni ca să mă ajute cu tăvile și-l întreb:

– Beti e afară?

– Da, e cu copiii.

– Ba nu e, n-am văzut-o, ne spune prietenul nostru. Am crezut că e cu tine.

Eu mă fac instant albă la față. Mă uit în jur, Beti nu e. Mă duc glonț la masa noastră de afară, Beti nu e.

Prietenii mei încep să se precipite. Eu am imaginea lui Beti mâncată de lei.

– Dacă s-a dus la animale? Dacă s-a dus la animale? Putea să se ducă la animale? întreb mecanic.

Soțul meu încearcă să mă liniștească.

– Aici copiii nu se pierd.

Conștient știu, emoțional îmi vine să mor secundă cu secundă. Mi-o imaginez devorată de animalele sălbatice. Se înțelege pentru că erau ultimele imagini stocate de creierul meu.

Aud copii în jurul meu, e Beti? Nu e Beti….

– Beeeeti, Beeeeeti, strig disperată. Încep să plâng, lumea din jurul meu parcă e din ce în ce mai multă, nu mă ajută, nu înțelege, nu știe.

Îi strig soțului meu să meargă la cuști să nu fie pe-acolo, el îmi spune că e imposibil să ajungă la animale.

Eu fug disperată spre poarta principală, să vorbesc cu gardianul. Alerg mult, mi se pare că nu mai ajung, cât de mare poate fi Grădina asta?

Abia pot vorbi și încerc să-i explic că nu-mi găsesc fetița.

– E blondă, are ochi albaștri, e mică și slăbuță și nu vorbește bine portugheză. Mi-e frică că s-a dus la animale!

– Colegul meu a găsit-o deja. Vine cu ea aici. E imposibil să ajungă la animale. Nu vă fie teamă, de aici nu pleacă, avem camere peste tot și gardieni.

Un domn înalt, îmbrăcat în uniformă mi-o aduce pe Beti în brațe. Nu plânge, are fața înghețată și serioasă. O iau în brațe și nu-mi vine să cred că e vie!

– Mami, de ce m-ai lăsat? îmi strigă plângând.

După 1 an…

Nu m-am simțit deloc vinovată, în continuare cred c-a fost o lecție pentru toată lumea. Pentru mine s-o ascult, pentru soțul și prietenii mei să fie atenți, pentru ea să nu plece singură nicăieri.

Zilele trecute, în mașină, Beti ne spune povestea Puiul. Cred că e singura poveste la care plâng de fiecare dată. Până astăzi nici n-am înțeles de ce trebuie să fie studiată. Doar ca să plângem și să ne bage în sperieți?

La final, Andre concluzionează:

– E bine c-a murit.

– Păi era un pui, nu ți-e milă de el? îl întreb eu abia stăpânindu-mi lacrimile.

– Da, poate că nu auzea bine, se mai gândește Andre.

– Sau poate că voia și el să zboare cu mama lui, își spune și Beti părerea.

Ei bine, dragii mei, atunci mi-au țăcănit în cap neuronii. Dacă mai era nevoie.

Că unii copii aud bine și se conformează de prima dată, iar alții aud bine dar voința primează. Și fiecăruia trebuie să-i vorbești pe limba lui.

A greșit prepelița?

Fără nici o intenție să arăt vinovatul, prepelița a greșit. Trebuia să-i arate puiului că încă nu are putere în aripi să zboare ca să-i satisfacă curiozitatea. Îl mai împușca vânătorul? Mă îndoiesc.

Pe de altă parte, cred cu tărie că un copil trebuie să asculte de părinții lui atunci când i se spune în fața unui pericol:

– Nu mișca, stai liniștit, nu traversa, pune-ți centura!

Dar știți voi, încrederea nu se impune, se câștigă. Și cum se câștigă? Vorbind fiecăruia pe înțelesul lui: unii copii sunt analitici, iar alții kinestezici.

E doar o chestiune de ritm, ton și poveste.

 

Sursa foto

 

PS: La aproape un an după această întâmplare, Beti îmi povestește că a plecat după tati doar că tati n-a văzut-o în spatele lui, iar apoi s-a pierdut de el. M-a auzit strigând-o dar nu mă vedea din cauza aglomerației. A găsit-o un domn cu o tăietură la mână care a dus-o la un polițist. Polițistul a luat-o în brațe, i-a zâmbit și a întrebat-o cum o cheamă, dar ea n-a vrut să răspundă. Apoi a sunat la cineva și a adus-o la mine. I-a plăcut de domnul polițist pentru că era un polițist bun.

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *