Timpul curge oricum, alege să curgă în favoarea ta

www.mamipetocuri.ro

Când eram mică, la vreo 4 ani, visam să mă duc singură până la alimentară și înapoi, să iau pâine pe cartelă și să mă plimb prin Autoserivire.

Când am mai crescut, visam să mă fac și mai mare ca să mă duc tot singură în vizită la mătușa mea, în partea cealaltă de oraș.

Și când am crescut și mai mare și-am putut să iau și pâine pe cartelă și să-mi vizitez și rudele, am vrut să cresc și mai mare ca să plec la facultate și să fac numai ce vreau eu.

Apoi, la facultate am visat să mă angajez și tot așa, ca într-o cursă nebună, mereu cu un ceas stricat în buzunar. Ceasul care o lua mereu înainte.

Consumă-te în cantități mici, puțin câte puțin

Când am auzit asta, acum câteva luni, la o conferință, mi-am spus în minte:

– Păi și eu ce să mai fac acum, la vârsta mea, când bateria mi-e mai mult de jumătate consumată? Ar fi trebuit s-o știu dinainte, atunci ar fi făcut diferența, nu acum, am continuat să-mi reproșez.

Dar vedeți voi, când ești tânăr și te afunzi în izvorul din care curge timp, aparent, pe termen nelimitat este foarte greu să bei numai cât ai nevoie. Ca într-un deșert când dai peste o oază și oricât de mult ți-ar plăcea să-ți bagi capul sub apă și să bei pe săturate, cea mai isteață idee este s-o iei ușor, strop cu strop.

Asta cred că ar trebui să ne învățăm copiii, înainte de toate. Cum să folosească timpul în favoarea lor și nu cum să-l cheltuiască de dragul visurilor noastre.

Pentru că atunci când izvorul începe să sece, iar timpul să se scurgă precum apa de la conducta din Bacău, 3 zile da și 2 nu, te găsești alergând cu gălețile în mână căutând să bei și dintr-o baltă chioară dacă s-ar putea, doar-doar să mai apuci să termini cozonacul pentru Paște, casa aia mult visată sau cartea la care lucrezi de-o viață.

Timpul este singura resursă limitată

Aș fi vrut să vă pot spune că am fost de-o deșteptăciune ieșită din comun și-am descoperit în al 12-lea ceas cum să pun totul deoparte și să-mi fac timp. Cum să-mi utilizez restul de baterie pe ceea ce contează cu adevărat, că mi-am prioritizat responsabilitățile și vai, ce om inspirațional sunt. Faceți ca mine!

Dar n-ar fi fost deloc adevărat.

Realitatea e că acum vreo câteva luni am intrat într-un fel de depresie din care n-a reușit să mă scoată absolut nimeni. Inițial am crezut că e vorba de niște treburi nerezolvate la birou și-am început să mă cerc cu soțul pe tema asta: că nu mă înțelege, că eu trebuie să le fac pe toate, știți voi, din astea de femeie matură și cu bateriile descărcate.

Rezultat: zero, pentru că după ce le-am lăsat vraiște și le-am întors spatele de nervi, am continuat să mă simt rău.

Apoi, am zis că e din cauză că nu mai am inspirație să scriu. Ceea ce era complet eronat, pentru că eu am mereu inspirație să scriu. Pot face o poveste întreagă de la un simplu creion fără vârf, dacă vreau. Deja am imaginea copilului în cap care și-a stricat foaia de colorat preferată apăsând prea tare cu creionul ciunt. Ce dramă, ce criză, ce brațe calde are mama, singurul om care poate înțelege suferința copilului cu vârful de la creionul roșu rupt.

Dar pentru că atunci când mi se pune pata, nu mai există șansă de întoarcere, am renunțat la proiectul Cafeaua de la 10, despre care spuneam cu o săptămână înainte că aș muri fără el. Aparent n-am murit, dar mi-a adus parțial, liniștea.

Apoi, a venit vacanța copiilor, am ales să plec o săptămână la Bacău fără să mă mai întreb de un milion de ori dacă ar muri cineva fără mine în București. N-a murit, pe testate.

Nici n-am scris, nici n-am citit și nici n-am murit. Ba din contră, cu cât m-am relaxat mai mult, cu cât am ieșit de sub corvoada lui ”trebuie să scriu”, ”trebuie să răspund la emailuri”, ” trebuie să rămân în București”, cu atât somnul a fost mai dulce, articolele s-au scris singure, iar pentru emailuri nu m-a sunat nimeni.

Timpul curge oricum, alege să curgă în favoarea ta

Știu, sună puțin filosofic, dar exact asta încerc să fac acum pentru copiii mei. Să-i învăț să facă câte un lucru pe rând. Să-l facă bine și consecvent. Să aibă răbdare cu ei și să-și ofere timp.

Știu, sună puțin idealistic în secolul vitezei. Totul e pe repede înainte, o cursă cu obstacole care trebuie mereu câștigată pentru a atinge nivelul următor. Cât avem timp. Când n-o să-l mai avem, ne vom plânge copiii plecați la muncă, în străinătate,

Am renunțat în ultima lună să fac atâtea lucruri cât n-am renunțat în jumătate de viață. Și cu toate astea, am câștigat o nouă viață. Ca și cum o nouă treaptă s-a luminat în parcursul meu către vârful piramidei.

Nu știu ce va fi mâine, dar azi m-am ocupat exact de fericirea mea. Am stat cu copiii, am jucat Uno pe săturate, am ieșit cu rolele și m-a prins ora 1 noaptea scriind acest articol.

Mai trebuia să fac niște facturi, dar le las pentru săptămâna viitoare, să fac curat la pantofi, poate îmi fac timp mâine și cred că mai era ceva pe lista aia lungă, dar nu-mi mai amintesc acum nimic.

În rest, mă simt extraordinar, mulțumesc.

Sursa foto

 

 

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *