Adultul, prelungire a copilului din noi

Niciodată nu mi-a fost mai clar ca lumina zilei că funcționăm ca adulți conform programului care ne-a fost întipărit ca și copii.

Cred că toate cărțile de dezvoltare personală, de parenting și toți psihologii la care veți merge o să vă spună același lucru. Nu e nici un dubiu. Știu asta de cel puțin 10 ani.

– Am înțeles, mi-a strigat el epuizat de discuție. Ai suferit, ok. Acum, treci peste! Altfel n-o să reușești să faci nimic dacă tot stai să-ți plângi trecutul!

Nimic mai adevărat.

Dar cum fac asta?

Pentru că nu e ca și cum mă culc azi și mă trezesc mâine mai calmă, mai liniștită, mai împăcată cu mine și mai asumată.

Nu e ca și cum mă duc mâine la psiholog, plătesc o ședință cam cât m-ar costa s-o duc pe fii-mea la balet o lună și ies de-acolo cu o nouă șansă de-a lua viața de la capăt.

Și în nici un caz nu e despre a-mi dori cu adevărat să schimb ceva și mâine pe la ora asta să-mi iasă cum visez.

Schimbarea programului din copilărie – și mă refer aici la întreg programul pe care îl avem în ADN încă dinainte de a ne naște – e o muncă continuă cu tine însuți care nu se mai termină niciodată.

Când am fost acum câțiva ani la terapie de cuplu cu soțul meu iar el a spus că își dorește liniște în casă, am crezut cu adevărat că asta o să ne facă cu adevărat fericiți. Și ne-a făcut. De unde eu ridicam vocea pentru orișice, mă enervam din orice, țipam la copii și nu reușeam să-mi controlez tonul, astăzi, iată-mă trăind într-un mediu liniștit. Nu mai țip la copii, la bărbat nici atât, reușesc să-mi controlez nervii, iar când zic ceva ce nu ar fi trebuit, îmi cer scuze. Am dat țipătul pe ton calm și ferm. Funcționează de minune.

Dar am dat liniștea din casă pe haosul din mine.

Pentru că atunci când copiii sunt la școală, soțul la birou, iar mașina nu pornește, mașina aceea pe care trebuia s-o duc de 2 săptămâni în service, văd negru în fața ochilor.

Programul se blochează, stresul crește, nervii mi se urcă-n cap, pentru că n-am fost niciodată cea mai relaxată persoană în viață. N-am fost și cine știe dac-oi fi vreodată.

În loc să mă așez în liniște la masă, să-mi fac o cafea și să-mi spun pe un ton calm și ferm, așa cum am reușit de altfel să fac cu restul familiei:

– Draga mea, haide să vedem ce opțiuni avem.

Sau:

– Nu e vina ta, nu ai dus mașina în service pentru că ai avut alte milioane de lucruri de făcut, nu e ca și cum ai stat cu mâinile în buzunar și te-ai uitat pe pereți.

Am început să mă enervez. Că de ce acum, în loc să zic mersi că a rămas în garaj și nu prin vreo parcare la zeci de km în oraș, că de ce n-am dus-o mai înainte la service, în loc să mă bucur că cineva o să ducă mâine copiii la școală și nu sunt eu aia, și chestii din astea care nu că nu mi-au ridicat moralul dar a dat cu el de pământ.

Și în timp ce eu mă dădeam de ceasul morții, soțul îmi scria mesaj să-i comand ceva de pe internet.

Lumea mea se dărâma în timp ce el stătea la plajă și-aștepta s-apară soarele.

Am respirat de 3 ori profund ca să mi se oxigeneze bine creierul și să nu înnebunesc de tot.

A continuat să-mi ceară și CNP-ul că niciodată nu-l știe pe de rost.

Și-abia atunci mi-am dat seama că programul copilăriei lui în care nimic nu e mai important decât sănătatea noastră mentală e la un milion de ani lumină de programul meu în care totul e stresant, plin de nervi și nelalocul lui.

Am învățat să fiu calmă și fermă cu cei din jurul meu. Să fac pace în jurul meu, copiii să se simtă bine acasă, iar noi ca familie să ne înțelegem.

Facem atâtea eforturi pentru ceilalți, iar când vine vorba de noi ne lăsăm pe locul secund. Ne bucurăm că ne-am cumpărat o pereche de pantofi și nu ne mai dorim nimic altceva până la ziua noastră. Nu ne mai îndurăm de bani să mergem la un coafor, pentru că vine serbarea și îi trebuie costum de prinț, cel mare merge în tabără, iar soțul a rămas fără cămașă.

Vorbim calm și frumos cu cei din jur, ne-am rescris parțial programul de funcționare, dar când o mai dăm în bară ca mamă, ca om, ne-am biciui la pielea goală, ne-am înfometa și ne-am închide într-o cameră goală să plângem pe ascuns.

Niciodată n-am crezut mai mult ca acum că schimbarea programului de funcționare implică efort susținut pentru tot restul vieții noastre. E un proces continuu de învățare. Uneori obositor și frustrant.

Și niciodată n-am crezut mai mult ca acum că primim în viața noastră oamenii de care avem nevoie. Să ne fie exemplu de așa nu, așa da, ghid, suport sau pur și simplu observator.

Și niciodată n-am stat mai mult ca acum, rezemată în scaun cu ochii pierduți spre cer întrebându-mă continuu:

– Eu, acum, în acest moment, ce program de funcționare scriu pentru copiii mei?

E o alegere pe care o facem pentru noi, dar cu rezultate colaterale în copiii noștri. Temerile noastre își vor găsi loc în sufletul lor. Căutările noastre se vor face drumuri în viețile lor. Lacrimile noastre de bucurie le vor da imbold să continue. Chingile noastre îi vor ține în loc. Alegerile noastre îi vor urmări tot restul vieții.

Chiar dacă le vom vedea cu ochiul liber în zâmbete sau le vom găsi lacrimile mototolite în șervețelele din buzunar.

 

 

Sursa foto

 

***Iar dacă mai vreți să mă citiți, vă invit să comandați cartea Destin de mamă, care nu dă sfaturi și nici povețe, ci doar relaxează părinții obosiți, seara. De fapt, vă face să râdeți.

 

 

 

 

By Published On: 05/06/2019Categories: Stil de viață2 Comments

Share This Story!

2 Comments

  1. Ioana 05/06/2019 at 13:31 - Reply

    Ma pune pe ganduri articolul asta…multumesc!

Leave A Comment

Articole Similare

Toate Articolele

Produse

Vezi Magazinul