Am un copil rebel, cum îl ponderez?

 

Www.mamipetocuri.ro

Mi-a trebuit niște ani să înțeleg că pentru a avea relații fericite sau împlinite, indiferent dacă vorbim despre relația cu noi înșine sau cu soțul, soția, copilul nostru, cu sora sau mama, avem nevoie de a ne da timp pentru a înțelege.

Vorbeam zilele trecute cu o adolescentă, acel tip de copil iubit și apreciat, dar rebel și neînțeles. Plângea și-am luat-o în brațe, și-am strâns-o tare și i-am șoptit la ureche:

– Vei reuși pentru că ești exact cum ești. Ești bine așa cum ești. Să nu te îndoiești niciodată de tine, niciodată!

Din perspectiva copilului rebel, nu e tocmai simplu să supraviețuiești unui conflict interior perpetuu: ceea ce vreau eu să fac versus ceea ce e nevoie/ trebuie/ se cere să fac.

Din perspectiva părintelui de copil rebel, nu e deloc simplu să supraviețuiești unui conflict interior între ceea ce își dorește copilul să facă și limitele pe care un părinte este responsabil să le pună.

Vedeți cum viata nu e doar în alb și negru?

Există această tendință de a crede că noi, acum adulți, ne tragem dintr-o copilărie găurită de critici, bătaie și neînțelegeri. Și că toate astea stau la baza unei vieți nefericite acum.

Parțial adevărat, creierul emoțional e cel din prima linie, le primește pe toate din plin și va suferi cel mai mult pe tot parcursul vieții.

Pe de altă parte, sămânța cu care ne naștem încă dinainte să existe creierul emoțional este temperamentul. Pe el se clădește caracterul, în relație cu experiențele de viață, familie și mediu social, iar toate acestea duc la modelarea personalității, modul cum ne vom raporta la viață.

Educația și în special cea din familie în primii 7 ani de viață are un rol esențial în dezvoltarea personalității copilului (temperament + caracter).

Dar niciodată, niciodată, temperamentul cu care te-ai născut nu se va schimba fundamental.

Un copil rebel, va rămâne un copil rebel oricât de multă bătaie va lua și oricât de multă critică va încasa.

Realitatea e că toată lumea preferă un copil cuminte. Unde cuminte înseamnă liniștit, care mănâncă tot din farfurie, doarme nopțile și face pipi direct la oliță.

Nu-mi spuneți altceva că nu vă cred. Toată lumea își dorește asta, chiar dacă știm conștient că poate nu e cea mai bună variantă, ne-o dorim pentru confortul nostru. Și nu e nimic rău în asta.

Rău este să nu-ți accepți copilul așa cum este: cu crize de plâns, care nu vrea pentru că nu vrea, sau care vrea pentru că vrea, care e mereu contra, se trezește noaptea doar ca să-l iei în brațe, care nu face pipi la oliță pentru că nu-i place plasticul și nu mănâncă pentru că nu are chef.

Am 5 ani de când gestionez un astfel de copil. 4 ani a plâns nopțile, 3 ani n-a mâncat nimic, al 5-lea aș spune că e cu noroc.

Dar nu e noroc, este faptul că într-un final, mi-am acceptat copilul așa cum e. Mofturos, mămos, nemâncăcios.

Știți ce-am primit în schimb? Nu, nu zile relaxante și-un concediu la mare, ci rezolvarea conflictului interior, asumarea deciziilor, pace cu mine, pace cu copilul, liniște în casă și în viață.

Niciodată în viața mea n-am avut o relație mai bună cu copilul meu din moment ce-am acceptat că a fi rebel e un fel de-a fi, nu stă în puterea mea de mamă să schimb asta.

Ce stă însă, în puterea mea de mamă este să pun limite acolo unde regulile familiei și a societății în care trăim o cer, să fiu prezentă și atentă la nevoile lui de creștere. Să dezvolt încredere în el, în relația noastră pentru acel moment când tot ce voi mai putea face este să stau și să privesc. În timp ce el va pleca liniștit, de-acasă.

Avem tendința de a pieptăna frumos aripile unui copil cuminte și a de a forfeca aripile celui rebel. De teamă să nu zboare prea sus, prea mult, prea peste noi.

Cu cât înfrângem mai mult, cu atât aripile vor vrea să zboare mai sus. Cu cât pieptănăm mai mult, cu timp și răbdare, cu atât aripile vor învăța ce-i ponderarea.

Toți copiii au dreptul la aripi întinse spre cer.

Și cei liniștiți, dar mai ales cei prin care zburdă sângele fierbinte.

 

 

 

 

4 Comments

  1. Doamne cum a picat articolul asta! La fix pentru mine si pentru etapa asta prin care trec acum…da, ceea ce e innascut, asa ramane, indiferent de orice. Noi trebuie doar sa imblanzim putin instinctele lor furtunoase…insa nu sa le taiem aripile de tot. Si sa ii iubim exact asa cum ii primim! 🙂
    Multumesc pentru post!

  2. ma regăsesc în totalitate, adevărat!!! mulțumesc pentru acest articol minunat, m-am împăcat cu ideea ca am un copil rebel și de ceva timp il privesc cu alți ochi, o vizita la psiholog a aranjat lucrurile in capul meu, acum suntem împăcăti cu ideea de temperament coleric+ sangvinic și încercam cu muuultă răbdare sa îi facem fata, dar cel mai important din perspectiva părintelui sa constientizeze și sa avem aiba încredere unii în ceilalți 😇💪

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *