Românilor le plac străinii

www.mamipetocuri.ro

De când m-am întors în țară cu un soț străin, să tot fie vreo 15 ani, de fiecare dată mi se confirmă că tare mult le mai plac românilor de străini.

Prima experiență de acest gen a fost pe la începuturile noastre în țară, prin 2006 când am ieșit cu soțul meu, pe-atunci doar iubit și un prieten de-al lui din Danemarca într-un club din București. Și cum stăteam noi și vorbeam, așteptând să înceapă un concert live, numai ce se apucă fetele de lângă masa noastră să danseze, activate de limba engleză pe care o vorbeam, să dea din mâini și din picioare, să vorbească tare ca nu cumva ăștia doi să le rateze. N-aveai cum, dansul  tip sirenă naufragiată era imposibil de ratat dar și un pic de speriat.

Când interesul e prea evident, riști să pui oaspeții pe fugă!

Apoi, am această prietenă portugheză, Mariana, care de fiecare dată când se duce la vreun spital pleacă de acolo super încântată. Și s-a dus și la Marie Curie și la Babeș și la Gomoiu și la Grigore Alexandrescu că na, are trei copii și pe toți trei i-a crescut aici.

Eu am fost o singură dată la Grigore Alexandrescu și o dată la IOMC. Și m-am dus cu relații că altfel mă prindeau zorii zilei următoare tot pe-un scaun, tot cu copilul în brațe leșinat.

Mai am o prietenă portugheză care de vreo 6 luni se tot duce la un medic de la Parhon, cel mai bun medic întâlnit vreodată. E atât de încântată că eu cred că se duce de dragul doctoriței decât de boala în sine.

Apoi, tot prietena mea Mariana, are cum spuneam, 3 copii, și toți 3 la școli de stat. 2 la generală, cea mare la liceu deja. E fericită, de n-ai văzut așa ceva. Profesori ca ăștia n-ai mai întâlnit, care au răbdare, stau după ore cu copiii ei dacă n-au înțeles limba română, te uiți la ea și parcă ar vorbi din filme și nu de România noastră.

Eu tot îi explic:

– Românilor le plac străinii. Simplul fapt că spui că te cheamă Mariana și vorbești cu accent portughez e suficient să îți ofere atenție, oriunde ai avea nevoie. Oricum, unde s-a mai pomenit în țara asta străin să folosească serviciile de stat cânt clinicile particulare sunt pline?

Ea, nu și nu. Că ar trebui să avem mai mută încredere în serviciile noastre și să ne iubim țara mai mult.

– Păi, o iubesc că de asta locuiesc aici. Da ea mă iubește pe mine?

Cum mă iubește țara pe mine

Mă duc la Registrul Comerțului. Anul ăsta am tot avut treabă pe-acolo. Ba am închis o firmă, ba am deschis alta, ba am actualizat niște CAEN-uri, și tot așa. Treburi din astea de mic antreprenor care habar nu are ce acte trebuie să completeze și mai ales, dar mai ales, unde să pună bifă și unde nu. Că e foarte important, o bifă pusă greșit te poate trimite înapoi la nivelul zero după ce ai pierdut 2 zile la rând la ghișeu.

Buuun, mă duc la Informații inițiale și nu oricum, trebuie să mă duc cu strategie.

Dacă sunt 2 persoane: bărbat și femeie, clar mă duc la bărbat. Bărbații iubesc femeile neștiutoare pentru că ei devin automat eroi. Bine, nu când vine vorba de nevastă-sa care vrea un masaj la picioare. Atunci, eroul s-a dus la baie și n-a mai venit.

Dacă e numai o femeie, treaba se complică. Nu poți părea nici mai deșteaptă ca ea, c-ai pierdut din start. Păi ce, ea degeaba e angajată acolo? Nici nu poți părea prea neștiutoare că nu meriți timpul ei. Mai bine își face o cafea decât să explice a mia oară uneia care habar nu are unde să pună bifa.

Cu femeile, la mine, doar asta a funcționat:

– Bună ziua, colega dumneavoastră de la ghișeul unde se depun dosarele v-a rugat frumos să mă ajutați să completez corect aceste acte. Vă rog frumos, puteți să mă ajutați?

Deci rugăminte la puterea a doua și-o minciună, da ce nu face o mamă care trebuie să-și ia copiii de la școală?

Acuma, ce credeți că se întâmplă la nivelul următor de reușită? Adică la ghișeul?

Până să dai buletinul:

– Nu la mine, domnișoară. Ați verificat statusul înainte?

– Nu, unde trebuia să îl verific?

– Mergeți înapoi, la calculator, luați numărul de aici, vedeți…? Ia dați-mi buletinul.

După ce vede buletinul:

– Hmmm, ce nume e ăsta? Italian sau spaniol?

– Portughez.

– Aaaaa, Sclava Isaura.

Și toate colegele din birou suspină nostalgic.

– Așteptați un moment că vă ajut eu.

Uite-așa mă iubește pe mine țara. Cu nume portughez în buletin. Și cu amintirea lui Sclava Isaura. Să-i dea Dumnezeu sănătate.

Și ca să nu credeți că vorbesc numai dintr-o singură perspectivă, cireașa de pe tort am pus-o tot eu astăzi în Carrefour. Mă duc să iau pește. Un tinerel cu șepcuță cu peștișori pe cap și brunețel foc se uită la mine în timp ce curăță niște solzi.

– Bună ziua, dorada roșie e de captură sau de acvacultură? îl întreb eu ca să rup tăcerea.

– Nu știe, răspunde cu un fel de accent turcesc.

Adevărul e că sunt tare drăguți străinii ăștia care se chinuie să vorbească românește.

– Nu știți dacă e de captură?

Se uită lung la mine, nu cred c-a înțeles nimic din ce-l întreb eu. Dar îmi place de mor de fețele pe care le face.

– Nu știe. Nu e de Grecia, e de Turcia.

– Asta am văzut și eu pe etichetă. Ați venit împreună. Dați-mi 2 dorade, vă rog.

Și mi-a dat dragul de el și mi s-a reconfirmat că da, românilor le place tare de străini. Că dacă era un tinerel de-al nostru l-aș fi întrebat direct:

– Cum, nu știi proveniența peștelui pe care-l vinzi? Nu asta-i treaba ta?

Da pe turculeț sau ce-o fi fost el ce să-l întrebi dacă nici pe verbul a ști nu-l conjuga corect. Treacă de la tine și-i zâmbești drăguț.

Să vadă că românilor le plac străinii.

 

 

Sursa foto

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *