Cum fac să fiu deajuns pentru mine

www.mamipetocuri.ro

Când m-am dus la una dintre ședințele de terapie de acum ceva vreme, una dintre întrebările care mi s-a pus a fost:

– Ție îți place de tine?

Am stat mult pe gânduri. Mi-ar plăcea să scap de celulită pentru totdeauna și evident, să mănânc orice fără să mă îngraș.

Apoi, m-am gândit că întrebarea probabil se referă la partea mea emoțională, că doar de aia eram acolo. Acuma, sincer, cui îi place la nebunie de omul interior căruia îi este teamă să nu greșească, care mănâncă de supărare sau care țipă fără motiv?

Așa că am spus nu.

– Aș vrea să mă accept așa cum sunt. Aș vrea să fiu deajuns pentru mine. De foarte multe ori mă blamez pentru orice chestie care nu iese perfect. Azi, când am ajuns la tine, încep eu să povestesc, am vrut să parchez chiar aici, în fața blocului tău. Dar nu era decât un loc liber și mi s-a părut că e o stație de autobuz. Atunci, am făcut dreapta și-am oprit în fața unui restaurant. De acolo a ieșit un tip care mi-a cerut 5 lei, i-am dat dar când am trecut prin fața locului liber, unde am vrut să opresc inițial, mi-am dat seama că nu era nici o stație de autobuz, ci chiar un loc liber de parcare, fără plată.

– Îți dai seama că nu e de 5 lei, continui eu, dar mi s-a părut că în acel moment sunt cea mai fraieră persoană de pe planetă. Înțelegi ce zic? Îmi scade super mult încrederea în mine, dar nu mă pot abține. De aia aș vrea să mă pot accepta așa cum sunt. Așa fraieră, dacă e să fiu fraieră.

– Tu crezi că toată lumea e perfectă și numai tu greșești?

– Cred că toată lumea e mai deșteaptă decât mine și toată lumea va reuși mai puțin eu.

– Pentru că ai parcat unde nu trebuie.

– Pentru că nu fac lucrurile cum trebuie.

– Și cine spune cum trebuie?

Există oameni care reușesc și iubesc să trăiască în tipar, într-un model perfect funcționabil și există cei care aleargă cu părul desfăcut pe spate, testând pământul cu fiecare celulă ce le răzbate corpul. Sunt unii care știu ce vor din fașă și sunt alții care visează o viață întreagă o lume de poveste. Sunt unii care învață după liste și sunt ceilalți care-și inventează propriile liste. Sunt cei acceptați și sunt cei care trebuie îmblânziți.

– Trebuie să înveți la matematică pentru că altfel nu vei lua notă de trecere.

– Trebuie să iei BAC-ul cu 10, altfel nu vei intra la facultate.

– Trebuie să intri la facultate, altfel nu vei avea un serviciu bun.

– Trebuie, trebuie, trebuie să fii deștept, să nu fii luat de prost, să fii cuminte, să asculți, să nu deranjezi, să nu întrebi.

Niciodată nu e suficient, întotdeauna trebuie mai mult, să faci mai mult, să poți mai mult, să ai mai mult.

– Am luau 9 la fizică.

– Gigel cât a luat?

– Mi s-a mărit salariul.

– Ion cât a primit?

– Și-a cumpărat Vasile casă.

– Numai noi nu mai reușim să ne cumpărăm nimic.

– Mirciulică al meu a început să meargă.

– Numai, tu, Georgică nu mai mergi odată!

Ducem cu noi în cârcă încă din primii ani de viață sentimentul de a nu fi suficient. Și alergăm apoi o viață întreagă să avem mai mult decât celălalt, să facem mai multe ca celălalt, când de fapt, secretul fericirii este să fii deajuns cu tine.

Să te accepți așa cum ești, să te mulțumești cu ce ai și să ai puterea să schimbi atunci când lucrurile nu te mai împlinesc raportat la tine și nu la ceilalți. Să nu-și fie frică să spui:

– Asta nu-mi place! Eu nu accept asta! Eu așa nu sunt bine!

Eu să fiu propriul meu barometru de fericire.

Nu e simplu, bineînțeles, e un întreg proces în spate. Nu e suficient să își iei o zi liberă de la serviciu și să te plimbi de unul singur prin parc, vorbind la copaci. Dar poate fi un început.

E un proces care implică să te cunoști atât de bine încât să știi exact ce vrei, ce-ți place și ce nu vei accepta niciodată în viața ta. Să fii fermă cu ceilalți și să ții la limitele tale.

E un proces care uneori poate implica să te desparți de omul de lângă tine, poate implica să-ți schimbi locul de muncă sau chiar casa.

Orice schimbare e greu de gestionat, orice pas asumat care nu mai cade pe ritmul cunoscut poate aduce furtuni.

E un proces de durată care implică maturitate și asumare

Eu mult timp am avut sentimentul că omul de lângă mine nu e deajuns pentru fericirea mea. Pentru că mulți ani am simțit că fericirea mea stă în numărul vacanțelor din timpul anului. De fiecare dată când vedeam poze pe Facebook cu vacanțele altora, un gând îmi străpungea inima:

– Dacă aș avea un om care să iubească călătoriile la fel de mult ca mine acum eram mai fericită, îmi spuneam. Pentru că la final cu asta rămâi, nu?, cu locurile pe care le vizitezi. Și dacă mâine te separi, tot cu amintirile locurilor vizitate rămâi. Nu, așa se spune…

Greșit. Pentru că dacă tu nu ești fericit și asumat cu omul de lângă tine, nici o călătorie nu îți va aduce împlinirea spre care tinzi.

Au mai trecut niște ani ca să pot să mă întreb sincer în oglindă:

– Ce te face deajuns cu tine?

Și am luat-o pe planuri:

    • Profesional: să scriu (măcar) o carte (pentru care m-am dus la terapie)
    • Familial: să nu mai țip la copii, să nu mă culc seara certată cu soțul meu (să fiu bine cu el, acceptată, iubită, înțeleasă)
    • Social: să nu treacă luna fără să nu trimit un mesaj/ să sun prietenii cei mai apropiați (nu sunt mulți, vreo 3-4), să ies la o cafea în oraș
    • Personal: să fac sport (pentru că îmi doresc foarte mult să scap de celulită), să-mi accept greșelile – aici mai am de lucru. La ultima amendă luată din cauza mea pentru depășire de viteză am plâns de supărare 20 de minute, dar înainte l-am sunat pe soțul meu ca să-mi spună: că oricui putea să i se întâmple, că nu sunt singura, că e mai bine decât să fi rămas fără carnet, lucruri din astea care ridică moralul în situații critice și pe care el le-a învățat tot de la mine, pe principiul: eu asta am nevoie să aud acum.

Vedeți cât e de important să avem un om de bază lângă noi? Să ne ajute în situații critice și să ne reamintească mereu că suntem perfecți așa imperfecți, că suntem liberi (așa căsătoriți), că secretul este să fim conștienți de noi, prezenți în viața noastră.

Până când, într-un final, programul din copilărie va fi rescris și vom învăța să fim fericiți. Cu noi înșine. Și suficienți și deajuns.

Iar când lumea de lângă noi se va dărâma, vom avea resursele necesare să ne revenim în simțiri, într-un loc cald și primitor, unde suntem acceptați, iubiți și înțeleși: noi înșine.

 

 

 

Sursa foto

 

 

 

 

 

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *