Nimic nu-i mai presus într-o relație decât să-i respectăm celuilalt limitele

Prototipul băiatului la care visam când l-am întâlnit pe soțul meu acum mai bine de 15 ani, era brunet, înalt și neapărat trebuia să împărtășească aceleași gusturi muzicale ca și mine. Un fel de Enrique Iglesias combinat cu Guns’n’Roses, dacă mă întrebați pe mine acum.

Când l-am văzut prima dată, mi-am zis din start:

– Nu e atât de înalt cum vreau eu (şi nici GNR nu asculta), deci pas.

Ca atunci când îți cumperi rochia de mireasă și vrei să fie perfectă. Nu îți place prima, nici a doua, te întorci la prima, parcă se așeza mai bine pe corp și tot așa, cauți, încerci până simți că aia e rochia ta. Și că vei fii prințesă în noua ta viață.

Acuma, eu nu visam să mă mărit neapărat, dar nici n-aveam chef să-mi pierd timpul aiurea în tramvai.

Doar că, ceea ce nu știam eu pe-atunci, e că acest băiat avea o mare calitate, dincolo de culoarea pielii, muzica pe care o asculta și dinții albi. Era extrem de hotărât, ceea ce într-un final, ne-a adus unde suntem noi astăzi. Împreună. El a insistat să ies cu el la masă în oraș prima dată, și a doua oară, și mereu, până a lăsat totul și s-a mutat în România cu mine.

Au trecut 15 ani de-atunci, iar ieri, de ziua lui știți ce i-am urat?

– Dragul meu, la mulți ani! Îți doresc să fii un pic mai flexibil în deciziile luate cu soția ta, mai ales când vine vorba de copii. Orice efort este tare mult apreciat!

A râs, dar n-a fost râsul lui.

Pentru că exact ceea ce ne-a adus împreună acum 15 ani, acum câteva zile ne-a făcut să nu ne vorbim o zi întreagă. Iar pentru noi, o zi nevorbită nu e chiar de ici de colo.

A început să mă țină rochia în spate, oare? Nu mai sunt eu prințesa vieții mele? Cine e băiatul din fața mea?

Am început să mă întreb, în timp ce el îmi repeta cu ton calm și ferm că planul inițial a fost piscină, masă, iar apoi plecarea acasă, și de unde până unde, acum, brusc mi s-a năzărit mie să mă duc cu Andre la mare să mai dea două scufundări.

– Păi dacă Andre vrea la mare!

– Păi nu ăsta a fost planul!

– Schimbăm planul!

– Cum adică schimbăm planul. Planul tocmai de aia e plan, să nu se schimbe, așa, doar pentru că vrem.

– Ba se mai schimbă….

– Ce exemplu le dăm noi copiilor dacă nu suntem fermi?

– Că suntem, din când în când, flexibili.

– Dar tu ești mereu așa…flexibilă….

Ceea ce poate băiatul de-acum 15 ani nu știa e că și fata avea o mare calitate. Când mama simte, să te dai din fața ei! Iar când rochia o ține în spate, face pe naiba-n patru ca să se simtă în continuare bine, în viața ei!

A scrâșnit inima în el când m-am ridicat să plec spre mare.

– Eu la 2 plec, mi-a spus scurt.

– Noi la 1 vom fi înapoi, i-am spus eu calm. Dar ochii îmi ardeau și mușchii îmi tremurau.

Devin calitățile, defecte? Sau se schimbă doar perspectiva?

Fără nici un dubiu, a fi hotărât în viață e una dintre cele mai mari calități pe care le poate avea un om. Omul hotărât știe ce vrea de la viață, are obiective clare și reușește să le atingă cu succes.

Omul hotărât e ferm și perfect asumat.

Lucruri care mie îmi lipsesc în mare parte. Abia acum învăț fermitatea cu copiii și asumarea fără să mă mustre conștiința:

– Oare plânge după mine? Dacă are nevoie de mine și eu nu sunt?

Învăț de la soțul meu să spun Nu și să fie Nu și să gândesc de 3 ori înainte să spun Nu, ca să rămână Nu.

Iar el învață de la mine. Începând cu cei 41 de ani împliniți ieri, sunt convinsă că va încerca să-și dea tot sistemul peste cap, educație, caracter și personalitate, ca să fie măcar cu 1 grad mai flexibil la următoarea schimbare de plan a mea.

Realitatea e că n-o să-și dea nimic peste cap. Unde-i ceri tu leului să nu vâneze și maimuței să nu se cațere în copaci?

Va respira adânc, de 20 de ori, se va duce în altă cameră și îmi va spune fără să mă privească în ochi:

– Da, bine……să știi doar că la 2 aș vrea să plecăm.

Pentru că nu există cuplu perfect și nici divorț care să rezolve diferențele de educație, caracter sau personalitate.

Totul stă în noi, în capacitatea de a ne simți și de a ne dori să fim mereu prințese în propriile noastre vieți, în rochia aceea care ne pică perfect, în timp ce el ar vrea să întrebe:

– Iubita mea, cât ai dat pe ea?

Dar, în schimb, alege să zâmbească lung, cu dinții lui albi, strălucitori, mirosind a EL, frumos, calm și elegant.

– Am dat puțin, nu-ți fie teamă, n-am depășit deloc bugetul, ar răspunde, ea, cu înțeles.

Pentru că nimic nu-i mai presus într-o relație decât să-i respectăm celuilalt limitele.

 

 

Sursa foto

 

 

 

 

Share This Story!

Leave A Comment

Articole Similare

Toate Articolele

Produse

Vezi Magazinul