Gestionarea lacrimilor la copii, această Golgotă a vieții de mamă

Tot aud de educație cu blândețe, să nu țipăm la copii, să nu pedepsim, să nu le oferim chiar totul, să punem limite, să fim fermi dar blânzi, să îi ajutăm să se dezvolte în ritmul lor. Cu calm și răbdare.

Cât de bine, dar mai ales cât de simplu sună toate astea

Dar ce înseamnă să nu țipăm la copii? Putem să ridicăm vocea cu 2-3 tonuri sau deloc? Ce înseamnă să nu le oferi totul? Îi trimiți în două tabere, dar nu le cumperi a treia pereche de adidași cu luminițe? Chiar dacă știi că îi va folosi până la ultima suflare? Le dai înghețată dar nu le dai mai pui film la televizor chiar dacă e Cenușăreasa sau Emoțiile? Care e ritmul lor? Cât plâng noaptea? Cât timp vor refuza mâncarea? 5 ani e mult sau puțin? 6? 7???

Sunt sute, poate mii de cărți despre cum să-ți crești copilul, cum să-l asculți, cum să gestionezi lacrimile, cum să-i ajuți să mănânce. Mii, am citit o parte dintre ele, restul până la milioane de cuvinte încă nescrise le-am simțit pe pielea mea. În fiecare noapte în care s-a trezit de 4-5 ori timp de 4-5 ani și continuăm numărătoarea, în fiecare zi de plâns la grădiniță de acum 4 ani și continuăm numărătoarea, în fiecare zi în care n-a vrut să mănânce decât dulciuri, 4 ani și continuăm numărătoarea.

Oficial nu mai pot citi absolut nimic despre educația cu blândețe. Să se ducă unde vrea ea, dar mie mi se face rău de la stomac numai când îi aud numele.

E minunată și extraordinară, dar e un vis pe care nu știu dacă vreodată poate fi atins în cazul meu. E pentru categoria de copil, pe care îl știu fooooooarte bine, maleabil și înțelegător. Dar nu e pentru toată lumea. Nu e pentru toate mamele, părinții, bunicii și copiii din jurul nostru.

Nu e și punct!

Sau de dragul paradigmei, să spunem că este, dar nivelul de limite se duce într-o direcție unde numai racheta supersonică ajunge.

Acolo unde lacrimile nu mai rezolvă nimic, țipetele nici atât, iar părintele trebuie să facă un pas în spate și să observe. Atât.

Din nou, extrem de simplu. Păi noi nu facem asta în fiecare zi?

Poate voi, eu, nu.

De doi ani de zile căutăm o sală de balet. 3 am încercat că la a 4-a am clacat eu. De drumuri. Nici una n-a fost bună. Nu știu de ce, n-am aflat încă, dar la final mi-am spus eu mie, în nevoia de a înțelege logica din spatele unor comportamente inexplicabile, că nu e pregătită.

Anul ăsta am luat-o de la capăt. Toată vara a zis că vrea balet și am găsit o a 4-a sală, mai frumoasă, mai cunoscută, mai aproape, mai în toate felurile.

Am mers s-o vizităm înainte, ca să se obișnuiască cu spațiul. Să nu fie ceva brusc și nou, să aibă timp să se adapteze.

– E foarte bine, îmi place. O să vin miercuri, mi-a spus.

Și am venit. Și n-a mai vrut. A început să plângă, dar nu erau lacrimile ei.

– Dacă nu vrei la balet, nu e nici o problemă, mergem acasă.

N-a vrut. Nici colo, nici dincolo. Stătea fixată într-un loc, în timp ce nu schița nici un cuvânt. Lacrimi, supărare, fără nici o direcție, nici că vrea, nici că nu vrea.

– Te rog, hai să mergem acasă, dacă nu vrei, nu e nici o problemă.

– Vreau, dar cu tine.

Eu nu puteam intra însă, în sală și nici nu voiam. Nu că n-aș mai fi fost singura mamă care a stat la ora de balet anul trecut, în timp ce restul mamelor stăteau afară, conștiincios.

– Știți, facem o excepție acum, că regula e regulă pentru toată lumea.

Doar că pentru unii copii regulile sunt ca să fie încălcate. Cu toată forța, cu toată determinarea, cu toată plăcerea. Se hrănesc cu atenția celor din jur, iar cei din jur ori fac cum vor ei, ori nu există. Dovadă că anul trecut, după ce am stat cu ea în sală, n-a mai vrut la balet. Că nu i-a plăcut muzica.

Iar pentru unii părinții este atâââât de greu și obositor să gestionezi alte sute de șiruri de lacrimi încât, la limita răbdării le spui:

– Bine, cum vrei tu…..numai, te rog, dă-mi 5 minute de liniște.

Copiii cu inteligență nativă și caractere puternice au nevoie de părinți puternici.

Eu nu sunt unul dintre ei. Eu plâng la filme de desene animate, nu pot vedea răni deschise și totul e perfect când ne înțelegem de bună voie. Am încredere orbește și dacă nu mă cicălești sunt cea mai bună companie.

Nu sunt neapărat:

– Faci așa pentru că așa e regula!

Eu mai degrabă sunt:

– Te rog să faci așa, ai încredere în mami.

– Nu vreau!

Ieri, în timp ce mă rugam de copil să mergem acasă dacă nu vrea la balet, am simțit pe pielea mea un milion de ochi care nici nu vreau să știu ce-și spuneau.

În fiecare zi din cei 5 ani în care merge la grădiniță și plânge am simțit mii de ochi asupra mea care nu știu ce zic și nici nu vreau să știu.

Dar gaura e mare în stomac și lacrimile stau să curgă.

– Despre asta e educația cu blândețe?

M-am întrebat continuu.

Pentru că eu sunt blândă și totuși nu funcționează.

Cunosc o adolescentă de 17 ani, parcă Dumnezeu mi-a scos-o în față să văd în viitor cum arată un copil cu caracterul puternic dar educat în spiritul limitelor puse cu blândețe.

Un copil deștept, cu părinți care o iubesc enorm, cu resurse financiare medii dar bine gestionate, nu i se permit toate tipurile de cumpărături și cu toate astea, manevrează continuu lumea din jurul ei ca să fie exact cum vrea ea. Și când nu e cum vrea ea, mai bine pleci de-acasă 2 zile.

Realitatea e că nu există reguli de creștere a copilului și nu s-a scris niciunde despre cum să educi echilibrat un copil.

Cred însă, acum, în al 12-lea ceas, că un copil care știe să vorbească și totuși alege să plângă ca să-și atingă scopul are nevoie de limite ferme și mama de suport, ca să le poată impune.

– Peste o săptămână vei merge la balet cu mine, i-a spus taică-su ferm.

– Bine.

– Tu vei intra, iar eu te voi aștepta afară. Așa cum e regula.

– Da.

– Ieri de ce ai făcut iar scandal de față cu toată lumea și nu ai vrut să intri?

– Așa mi-a venit…..

Cred că a avut un moment de rușine în fața atâtor persoane necunoscute. Dar mai cred că la vârsta și cu potențialul ei, acum e momentul să înceapă să-ți gestioneze singură aceste emoții.

Că va veni ziua aceea în care va intra la școală, va face 16, 17, 20 de ani și nu va știi cum să-și facă prieteni, cum să accepte diversitatea sau cum să gestioneze situațiile care o vor face să se simtă inconfortabil.

Gluma aceea: ”lasă că nu va dormi cu tine până la 18 ani” pentru mine n-a fost niciodată o glumă. Cunosc mame care încă mai caută să le facă copiilor cunoștință cu alți copii pentru că ei, majori fiind, nu știu cum se face.

Decât să fiu așa, mai bine operație pe suflet și modelat metoda de educație acum!

 

 

Sursa foto

 

 

 

 

 

 

 

By Published On: 12/09/2019Categories: Jurnal de părinte0 Comments

Share This Story!

Leave A Comment

Articole Similare

Toate Articolele

Produse

Vezi Magazinul