Dă-le Doamne părinților de azi, copii puternici!

Www.mamipetocuri.ro

M-am dus zilele trecute la Jumbo. Și cum probabil știți deja, la Jumbo nu te duci oricum. În primul rând, trebuie să ai neapărat listă clară de cumpărături.

Eu, cea cu 5 agende și nici una după ea, eu, cea cu toate listele în minte care se duce la magazin de 3 ori pentru că de fiecare dată a mai uitat ceva de cumpărat, această eu își face întotdeauna listă când se duce la Jumbo.

Nici un creion să nu scape, nici un caiet tip II sau ascuțitoare pentru că, altfel, s-a dus bugetul pe anul în curs. Mă ține bărbatu numai pe pâine uscată trei luni de acum înainte.

Apoi, spun întotdeauna rugăciunea:

Doamne, știu că nu vorbesc prea mult cu tine. Uneori îți cer prea multe și uit să-ți mulțumesc. Iar uneori greșesc și uit să-mi pară rău.
Dar Doamne, de data asta e treabă serioasa.
Te rog să mă ajuți să nu cheltuiesc tot bugetul pe luna asta, că mai sunt două săptămâni și-s deja la al doilea plin de motorină. Doamne, iartă păcătoasa că ieri în loc de pijamale la copii mi-am luat o carte și pantaloni de piele, și azi iată-mă din nou, pe tărâmul ispitelor.
Doamne, ajută-mă să văd ceață în fata ochilor și privirea să mi se limpezească numai în fața jucăriei pentru care am venit ca s-o dau duminică cadou.
Doamne, amintește-mi că n-am nevoie de globuri, nici de păr de Elsa, nici de stickere, nici de urechi de Minnie, nici de mingi plușate, nici de papuci de casă flaușați și atâââât de drăguți, nici de cutii, umerașe, covorașe, farfurii sau căni. Toate, de altfel, la reducere, super ieftine, ce mai, pomană! Da ce zic eu, pomană, aproape și le dau pe gratis numai să mai vii și data viitoare.
Și Doamne, dacă vezi că nimic nu merge și mă pierd cu capul printre rafturi, amintește-mi că n-am făcut pipi acasă și la Jumbo nu stai la coadă sub 10 minute.  Așa să mă ajute Dumnezeu! Amin!

Mi-am făcut o cruce mare cu limba ca să nu zică partenerii de shopping că-s dusă de tot și-am intrat.

Uuuuuu, tărâmul viselor împlinite

Știți cum e la Jumbo, da? La început te întâmpină stickerele alea colorate în zeci de culori, cu fețe zâmbitoare, inimioare roz și norișori albaștri, numai buni de lăsat mesaje de dragoste soțului pe frigider sau copiilor în pachețelul cu gustare.

Apoi, vin jocurile de tip lego, atât de frumoase și ieftineeeee, iar pe partea stângă jucărioarele pentru bebeluși. Există vreun bebeluș să nu merite o mingiuță zornăitoare sau cuburi de zeci de feluri? Nu există….

Apoi, vine zona cu prințese unde fii-mea își pierde cu totul capul, iar eu bugetul pe coronițe și elastice de păr, machiaje de tip brioșă și genți că nici cu gândul nu mai poți cuprinde.

– Nu am nevoie de nimic, nu am nevoie de nimic, nu am nevoie de nimic, avem de toate acasă, am venit după caiete, caiete, nu am caiete…, îmi spuneam eu în gând ca să nu mă las dusă în ispită.

– Ce-s cu prostiile astea? Ție chiar nu ți-e rușine? Da nu te mai saturi, câte vrei?

Rămân blocată câteva secunde, de nu-mi dau seama dacă am ajuns într-un film horror sau e conștiința mea, luată complet razna.

– Nu mă satur, cum să te saturi cu atâtea bunătățuri? Am răspuns eu în gând, supărată, oricui mă trăgea la răspundere.

Lângă mine, o mamă își apostrofa fiica, o pre-adolescentă de vreo 12-13 ani, plinuță și tristă.

– Da nu sunt prostii, mie îmi plac….., a răspuns ea încet.

– Ba sunt niște prostii, iar tu nu ai nici un fel de rușine! Hai, odată!

La câțiva pași mai în față, tatăl respira nervos:

– Spune-i o dată să vină, i-a strigat el nevestei. Nesimțita!

Fata a rămas lângă niște cutii colorate, uitându-se lung, trist așa cum mi se scurgeau mie ochii prin ‘92 la publicitățile cu Barbie de la televizor.

Am simțit că mi se rupe sufletul în două de tristețe. Și nu că nu putea să i le cumpere, că asta pot să o înțeleg foarte bine. Și nici dacă ar fi avut bani nu cred că ar fi trebuit să i le cumpere pe toate. Ci modul cum este tratat propriul copil, un viitor adolescent, m-a uimit.

Se plâng apoi că le pleacă fetele de-acasă cu primul băiat care le dă un pic mai multă atenție sau intră în depresii la vârsta la care viața ar trebui să fie colorată și palpitantă.

Și nu înțeleg părinții, de ce?

Păi că nu știm să vorbim cu propriul nostru copil, habar nu avem să le explicăm de ce nu se poate și dacă se va putea vreodată, nu știm să punem limite și nici să-i respectăm. Suntem ciuntiți emoțional, incompleți. Ne lipsește empatia, nu știm să-i luăm în brațe și să-i respectăm ca pe niște adulți în devenire.

Ne bucurăm că le dăm caiete și le punem o felie de pâine pe masă când ar trebui să-i îmbrăcăm în cuvinte de încurajare, de iubire și îmbrățișări.

N-a murit nimeni de foame că n-a mâncat pâine într-o zi, dar se moare de indiferență, lipsă de respect și 0 zero (0) implicare. Se moare la propriu!

Am plecat din Jumbo cu inima frântă. Mi-a venit să plâng până la mașină.

Am simțit că tocmai am avut în față o viitoare adolescentă cu probleme: obeză, cu încrederea de sine scăzută, abia menținându-și echilibrul pe linia fină a depresiei.

Dă-le Doamne, acestor părinți, copii puternici!

Sursa foto 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *