Xanax, de Liviu Iancu. Cartea care m-a făcut să citesc vulgar

www.mamipetocuri.ro

Am reușit să termin și eu de citit Xanax. Mi-am cumpărat-o în august, exact când a venit buna mea prietenă, Olga din Anglia, la mine în vizită. Am ieșit în Park Lake, să stăm de vorbă așa cum stăteam în anii adolescenței noastre. Ce dor îmi e! Și poate de aici, din dorul ăsta nespus de tinerețe și nebunii și cărți și nopți pierdute am intrat cu ea în Cărturești și i-am spus:

– Am chef să citesc o carte bună. Bună!

Așa mi-am cumpărat Xanax, am dat vreo 45 lei pe ea și mi-am dorit să nu mă dezamăgească.

Pe Liviu Iancu îl știu doar din vreo 2 editoriale pe Profit. Mi-a plăcut cursivitatea scrisului, realitatea cu care povestește, scurt, clar și la obiect. Cu toate că articolele lui sunt departe de a fi scurte. Nici cu cartea nu mi-e rușine. Are 500 de pagini și mi-a luat 3 luni să le citesc.

Am plimbat cartea peste tot. De la vacanța din Bulgaria, apoi la noi, pe litoral unde m-a și întrebat un prieten:

– Citești Xanax? E despre nebuni?

– Nu, e despre realitatea românească. Tot un fel de.

Și pentru că mă mai așteaptă vreo 3 cărți pe noptieră după care mi se scurg ochii, am făcut un efort să o termin odată. Nu (prea) citesc cărți în paralel.

Pe cât de cursiv și simplu e scrisă, pe atât de greu mi-a fost mie s-o cuprind.

Limbajul prea vulgar pentru gustul meu m-a lovit din primele pagini. Am lăsat-o din mână vreo câteva zile ca să mă obișnuiesc, să mă acomodez cu subsolul unei lumi pe care o știam doar de la etajele superioare, luminoase și zâmbitoare.

În ciuda celor spuse de Stephen King că ar trebui să citim orice, cărți bune și cărți proaste, eu nu mă pot conforma. Am timpul atât de limitat încât intră doar cărțile care mă atrag din prima clipă. Cum ar fi Ferrante. Știu, v-am înnebunit dar rămâne the one and only. Mai e Vianu care îmi place enorm, Cella Serghi, Sabato, asta ca să vedeți că mai știu și altceva.

Am revenit la Liviu Iancu. Faptul că nu scrie siropos a fost un atu. Orice, dar nu-mi da siropoșenii, iubiri și dezamăgiri că nu le înghit decât cu Xanax 😀

Ca să pot continua și să văd esența, a trebuit să mă obișnuiesc cu vulgaritatea dusă la cote maxime. Adică, să mă autodepășesc. E și asta o treabă!

Într-un interviu cu Raluca Hatmanu, habar nu aveam că tipa pe care o ascult la Europa FM e iubita lui, spune că în afară de 3 cuvinte mai dure restul e vocabularul normal din redacție.

În clipa în care am citit asta, m-am bucurat ca un copil că n-am fost vreodată jurnalistă, cu toate că am visat la asta ani de zile.

Ceea ce este extrem de fascinant la Xanax sunt toate personajele societății românești pe care oricine le cunoaște într-o oarecare măsură și care ți se afișează într-o cu totul altă lumină de cum le știai de la televizor. Au nume inventate dar e imposibil să nu le recunoști de la o poștă, măcar pe unele dintre ele. Pe altele, eu le-am căutat pe internet să văd cine e cel care a făcut un imperiu dintr-o agenție de turism sau bătrânul ținut ostatic de nevastă, departe de casă și țară. Nu m-am plictisit deloc, chiar mi s-a părut fascinant să descopăr oameni atât de fragili în grandoarea lor cu care împărțim aceeași bucățică de țară.

Tot în interviul Ralucăi, autorul mai spune că ”Dacă omul, ajuns acasă obosit după o zi de muncă, renunță pentru câteva ore la un serial ori la Facebook ca să citească din Xanax, înseamnă că mi-am atins scopul.”

Cred că dincolo de carte, ăsta ar trebui să fie scopul vieții noastre, în general. Să ne conectăm mai mult cu noi înșine, cu propriile temeri și frustrări, să ne acceptăm și să ne asumăm alegerile întru totul. Chit că am îngroșat coada la prostituate, am fost întreținut de femei sau că a trebuit să mor ca să învăț să trăiesc cu adevărat.

Ce mi-a plăcut ca scriere: comparațiile. Nu știu de unde le scoate, dar aș mai citi o dată cartea numai de dragul lor.

Ce mi-a plăcut ca și conținut: asumarea, stilul sincer, fără înflorituri, fix așa cum e viața. Dulce, amară, fumată, precară și reîntoarsă la esențial.

Ce mi s-a părut greu de rumegat: limbajul vulgar, dar până la final îți dai seama că are și el rostul lui în carte.

Morala cărții: eu am rămas cu acest paragraf:

”- Știi care e problema noastră, a tuturor? m-a întrebat Cristian.

– Care?

– Că trecem nepăsători prin viață, de parc-am fi sedați cu Xanax.”

 

Sursa foto

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *