Mă-ntorc la tine, iar și iar, iubire pierdută

www.mamipetocuri.ro

Azi mi-a spus o prietenă, trecută bine de prima tinerețe:

– Nu cred că ar fi trebuit să mă mărit vreodată.

Pe cât de puternic a sunat afirmația pe atât de mult am apreciat asumarea.

De multe ori ne ascundem după vacanța de astă vară unde ne-am înțeles parcă mai bine, după florile de acum o lună pe care mi le-a adus în loc de iartă-mă și nu mai știm, nu mai vrem să știm, că ne doare, că nu mai vrem, că am schimba ceva dar astăzi, nu.

De câte ori ne-am privit în oglindă și-am fost sinceri cu noi: că nu avem chef azi de moaca celui de lângă noi, că ești obosit să mai citești povești la copii, că te-ai săturat să faci mâncare, că nu mai poți să vezi haine necălcate în fața ta?

O ascultam pe prietena mea care-și spunea năduful, ce o enervează, iar din afară părea totul atât de simplu de rezolvat. Și totuși, e atât de greu să răzbați prin ceața asta, numită iubire.

Știu, de unde oare am scos ceață? Vreți să mă întrebați.

Iubirea nu e cu inimioare, dragoste și-amor ghebos?

Este, dragilor, mai pe la început, mai pe la primul copil, dacă-l faceți repede și pe la al doilea, dar apoi, inimioara se mai lăbărțează, nopțile mamelor devin mai lungi, tații mai obosiți, copiii mai plângăcioși, concediile mai scurte, prioritățile se schimbă, timpul în doi se micșorează.

Și-apoi, se lasă ceața. Începi să bâjbâi, cine e ăsta de lângă mine, parcă nu sforăia, de când țipă femeia asta la mine că parcă o cunoscusem vorbind duios și nu mai știi care-i direcția.

Aici, mulți divorțează. Unii se întorc la prima dragoste din liceu, la vecina cu care a copilărit sau la băiatul acela frumos din căminul de studenți.

Prima dată când am auzit de o situație în care un el la vreo 60 și ceva de ani a lăsat totul și-a plecat la iubirea din tinerețe m-a lăsat fără grai. Apoi, am auzit de cineva din familia extinsă, apoi de o cunoștință și apoi, totul a prins sens în capul meu.

Păi dacă nu acum, când să mai simți tot ce-ai mai putea simți alături de omul acela pe care-l urmăreai din ultima bancă, căruia îi miroseam parfumul de haine proaspete când trecea pe lângă tine, fără să aibă măcar habar că îl visezi noaptea?

Când să mai retrăiești momentele adolescentine când te sărutai pe furiș fără să te știe părinții, când aveai fluturi în stomac că ți-a întors surâsul, că te asculta ore în șir la lumina nopții fără măcar să clipească în fața ta.

Realitatea e că nimeni, niciodată nu te poate asculta o viață întreagă, vorbind ore-n șir la lumina lunii. Asta se întâmplă o dată, maxim de două ori, că între timp v-ați cuplat și el a obosit să stea chior de somn și să asculte poveștile tale de la serviciu. Să fim serioși, bărbații nici să-și asculte proprii copii cum plâng de foame în miezul nopții nu reușesc, că sunt obosiți și mâine merg la serviciu…!

Te iubea și tu iubeai înapoi, fără început și sfârșit, fără haine de spălat și mâncare de pus pe masă. Fără copii de culcat și cheltuieli de calculat.

A fost bine cât a fost, dar apoi….

Partea proastă din toată povestea aceasta minunată de iubire e că nu e pe termen nelimitat, precum contractele noastre de muncă. Nimeni, niciodată nu îți poate garanta că iubirea ta va fi împărtășită până la adânci bătrâneți. Nici de prima iubire, nici de a doua, nici de gagica faină dintr-a 9-a, nici de vecinul de la 2, nici măcar de cea de-acum.

În dragoste ne lipsește viziunea de ansamblu. Nu putem cuprinde cu mintea ceea ce se poate întâmpla așa cum de exemplu, suntem conștienți că pentru un trai bun trebuie să câștigi bani, să te menții sănătos, știi că la un moment dat vei îmbătrâni, o să mori. Ai o idee despre ce va fi cu viața ta. Început și sfârșit, iar înăuntru bagi ce vrei.

În iubire lipsește această conștiință de ce vrem de la omul de lângă noi, cum ne vedem viața alături de el/ ea, te căsătorești fericit că ești acceptat și speri până la ultima secundă să meargă relația până la bătrânețe. Nimeni nu se cuplează cu cineva ca să se despartă, dar nici nu avem un plan, o viziune, o idee de ce ar trebui să facem ca să trăim pururea împreună.

Iubirea ne gâdilă la corason și ne întunecă gândirea.

Hai, că suntem simpatici așa visători într-o lume atât de realistă!

Iar când magia trece, copilul nu se potolește decât cu lapte praf, nevasta turbează iar bărbatul a uitat să cumpere scutece și doarme pe preșul din fața ușii, te lovește-n freză acceleratul numit viață reală, aia unde dai de greu și trebuie s-o scoți la capăt.

Unii se țin de catarg în mijlocul furtunii, învățând că fluturii din stomac, iubirea fără de început și sfârșit, hainele care ar putea să nu fie spălate azi și mâncarea ce ar putea fi făcută de el, stau la o discuție distanță, la o îmbrățișare duioasă, la o vacanță în doi bine meritată.

Iar alții se întorc mereu la iubirile pierdute, exact ca la o mare albastră, care așteaptă, dar niciodată nu poate fi numai a lor.

 

 

Sursa foto

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *