Mai presus de liniștea părinților stă fericirea copilului

Când eram însărcinată cu Andre, unul dintre sfaturile pe care le-am primit a fost ca părinții să se pună de acord în educația copilului. Să nu fie unul polițistul bun și celălalt rău. Amândoi să se susțină și să transmită mesajul coerent copilului. Dacă stau să mă gândesc, cam asta spun și cărțile de parenting, alea pe care eu nu prea le-am citit decât pe diagonală.

Inițial, sfatul primit făcea tot sensul din lume.

Mai apoi, la o ieșire în oraș, tot pe principiul: părinții să nu se contrazică în fața copilului, o femeie mi-a povestit cum într-o seară la masă, soțul ei, dintr-un motiv serios la momentul acela i-a dat o palmă foarte tare copilului care stătea între ei, pe scaun. Ea a înmărmurit dar n-a scos un cuvânt. Apoi, mai târziu, după ce s-a culcat toată lumea, i-a spus soțului între patru ochi că a fost cam dur cu copilul și că nu ar fi trebuit să reacționeze așa. Tatăl și-a acceptat vina, dar……

Dar fix asta-i problema când susții un comportament nepotrivit doar pentru că nu vrei să te contrezi cu partenerul

Nu-ți ceri niciodată scuze de la copil.

Pe vremea când eu ascultam toate aceste lucruri, încă nu-mi formasem un model de parenting pe care să-l susțin. Între timp îl născusem pe Andre, dar era un copil atât de liniștit, dormea 20 ore din 24 iar de restul mânca și zâmbea, încât singura mea problemă e că nu aveam ce să fac cu atâta timp liber.

Însă, al șaselea meu simț, cel numit și  – Așa simte mama  (ASM) – parcă îmi spunea că treaba asta nu e chiar așa cum se spune. Cum adică, eu sau el să greșească și să nu ne asumăm vina public, să nu cerem scuze. Cum vine asta?

Anii au trecut, a venit și Beti pe lume, lucrurile s-au complicat iar interacțiunile dintre noi 4 au prins sens și culoare. Iar într-o seară, pe când Andre avea vreo 3 ani, soțul meu supărat la maxim dintr-un motiv pe care oricum nu mi-l mai amintesc, l-a trimis la el în cameră.

Iar eu am înlemnit. Nu sunt copilul trimis în cameră de către părinți, chiar deloc, noi nici n-aveam atâtea camere unde am fi putut ca și copii să stăm singuri, dar m-a deranjat lipsa de logică din comportamentul lui: ce să facă un copil de 3 ani, singur, în cameră? Dacă ar fi avut 8,9 ani, cum are acum Andre, care se duce singur în cameră când e nervos și se apucă să se joace singur, poate aș mai fi înțeles, alta e capacitatea de înțelegere a unei fapte greșite.

Dar la 3 ani, ce putea să facă copilul singur în cameră, în plus și frustrat că l-a trimis ta-su că nu știu ce făcuse nepotrivit.

Așa că, în momentul acela, nu mi-a mai păsat mie de nici o teorie, l-am țintuit cu privirea pe soțul meu, am ridicat arătătorul către el și-am urlat cât m-au ținut plămânii:

– Niciodată în viața ta, ni-cio-da-tă, să nu mai trimiți copiii în cameră, singuri!

Lumea a rămas în loc.

Că eu când urlu, urlu.

Atunci a fost momentul când niciodată în viața lui n-a mai trimis copiii în cameră, eu am început să lucrez major la tonul vocii de față cu copiii și am înțeles că teoriile nu sunt ca să fie aplicate mot a mot, ci modelate după tipologia familiei din care facem parte.

Soțul meu, inițial, mi-a spus că-i iau orice formă de autoritate în fața copiilor. Eu i-am spus că nici pe departe, că de n-ar fi el, nici reguli în casă n-ar mai fi. El mi-a spus că nu-l las să spună nimic, eu i-am răspuns că-l las atâta timp cât copiii se simt înțeleși și acceptați.

Pentru că nimic în lumea asta n-o să mă facă să-i accept lui opiniile și comportamentul dacă asta îi afectează pe copii. Și-am s-o spun de fiecare dată când va fi nevoie, în fața lor sau noaptea, în privat. Dar și vicerversa e acceptată. Că nici eu nu sunt lipsită de greșală. Iar el, de câte ori consideră, îmi spune ce gândește de față cu copiii și astfel, își întărește autoritatea.

Uneori el are dreptate, eu greșesc.

Alteori, eu am dreptate, el greșește.

Nu e nimeni perfect și nici nu trebuie să creionăm copilului o lume ireală în care oamenii nu se ceartă, dar se prind de mână împotriva fericirii lui.

Secretul nu e să pari că ești pe aceeași lungime de undă cu celălalt când greșala e fundamentală în dezvoltarea lui. Tot ce-o să priceapă copilul e că ambii părinți sunt contra lui, iar el trebuie să-și găsească un aliat în altcineva din afara familiei.

Secretul stă în vocea blândă, explicații pe înțelesul tuturora, comunicare asertivă și scopul suprem, copilul să simtă că ambii părinți sunt de partea lui.

Iar când unul dintre noi greșește, să i se atragă atenția, exact așa cum se întâmplă în lumea reală, dincolo de ușa casei noastre.

Eu am învățat să vorbesc încet pentru că soțul meu, indiferent de unde ne găseam, îmi făcea un semn cu mâna ca să-mi dau seama că sunt pe tonul greșit.

El a învățat că regulile impuse pentru copii se aplică tuturora în casă: nu mâncăm lapte de vacă, nici copiii și nici el!

Iar copiii au învățat că orice ar face, orice s-ar întâmpla, noi doi vom fi mereu alături de ei, la bine și la greu. Așa imperfecți dar cu dorința supremă de a ne dezvolta pentru binele familiei noastre.

***Dacă aș avea o baghetă magică, aș face ca toate mamele din lumea asta să-și rupă măcar 5 minute pe zi numai pentru ele, să se relaxeze și să se binedispună. Dar pentru că nu am nici o baghetă magică și șansele să capăt una sunt reduse, am scris Destin de mamă tocmai pentru cele 5 minute din zi pe care le merită fiecare părinte din plin.

Sursa foto

By Published On: 03/01/2020Categories: Jurnal de părinte1 Comment

Share This Story!

One Comment

  1. Victoria 04/01/2020 at 11:43 - Reply

    M am regasit. Extraordinar de bine spus!

Leave A Comment

Articole Similare

Toate Articolele

Produse

Vezi Magazinul