Decât depresivă la 50, mai bine cu picioarele în apă cu sare la 40

www.mamipetocuri.ro

Încă nu am 40, de ani, evident, dar când mă gândesc că acuși vin mă cam ia cu amețeală.

Nu e ca și cum îmi pare rău de ceva ce puteam să fac și n-am făcut, sau de ceva ce am făcut și mai bine nu făceam. Slavă Domnului, nu! De fapt, ăsta a fost dintotdeauna laitmotivul vieții mele: să mă suport cât timp oi trăi cu toate deciziile luate. Un fel de supraconștiință care-mi spune mereu:

– Ai grijă, că așa o să trăiești de acum înainte. Cu decizia asta în cârcă! Poți să te suporți o viață întreagă știind că puteai să te duci în Honolulu și nu te-ai dus?

Îmi amintesc că atunci când am luat decizia să plec în Portugalia, la 23 ani, familia mă încuraja să mă potolesc la mine-acasă, mă rog, la mine în camera de cămin și să-mi termin facultatea, iar prietenii îmi puneau întrebări din alea la care eu nu aveam nici un răspuns, dar care aveau ca scop să mă pună pe gânduri, să fiu convinsă, cumva, că mai bine mă potolesc la mine-n țară:

– Cunoști limba?

– Și dacă nu o să-ți placă acolo, ce-o să faci?

– Dacă nu te vei înțelege cu oamenii cu care vei sta în casă?

– Dacă nu o să te acomodezi?

– Nu o să bani, cum o să te întorci înapoi, acasă?

– Îngheți anul școlar? Ce-o să faci după aia?

Și dincolo de toate semnalele interioare care-mi spuneau să plec oricum, un lucru conștient îmi apărea mereu în minte. Acela că nu o să fiu niciodată bine cu mine dacă voi alege să nu plec. O să mor cu părerea de rău că n-am plecat, că nu voi ști niciodată cum a fost. Și nu m-aș fi putut împăca cu asta niciodată.

De fapt, eu de aia am și plecat. De frică să nu mor neîmplinită. Că a venit destinul cu ofertele pe masă, iar eu, i-am întors prietenului meu cel mai bun, spatele. Așa ceva nu se face, niciodată!

Cu toate astea, revenind la vârsta mea, cea pe care încă nu o am dar îi simt mirosul de vitamine și coenzime de la o poștă, am un singur lucru pe care am nevoie să-l îndrept, acum, cât mai pot până mai pot: acela de a purta tocuri.

Că doar nu mi-am ales întâmplător numele blogului: mami pe tocuri.

Această femeie care vrea să fie și mamă și elegantă și la serviciu și acasă și devreme să facă mâncare și târziu ca să stea cu fetele, în oraș. O multimamă care reușește, în echilibru, pe tocuri, să o scoată la capăt, fericită și împlinită. Dar la nivel profund, vrea să spună că orice mamă e o femeie cu nevoi de femeie. Că la început e femeia și apoi mama și n-ar trebui niciodată să ne uităm pe noi ca femeie pentru că altfel, mama rămâne doar un rol suspendat, în aer, fără bază.

Acuma, depinde de nevoile fiecăreia de femeie. A mea este să port tocuri și cercei. A vecinei să aibă bărbatul non stop cu atenția asupra ei. A prietenei să se dea cu ruj roșu pe buze. A alteia să-și cumpere lunar o rochie. Apoi, mai sunt și cele care se ignoră ca femeie, iar asta chiar e trist. Că ajungi la un moment dat singură, fără copii, c-au plecat și ei la casele lor și nu mai știi cine ești. Dar asta e altă discuție, profundă și de discutat la rose, cu fetele.

Așa că, de când cu acest gând, și de la ultima ieșire în mall de unde mi-am cumpărat niște ghete cu toc cu 2 carduri cadou primite de ziua mea acum 2 ani, mi-a spus așa, supraconștiința aia:

– Nu știu cât o să te mai ducă pe tine picioarele moștenirea de varice, așa că, pune mâna și poartă tocuri ca să nu te duci în 50 depresivă, plângându-ți în cercei, că nu mai ai 20 ca să porți tocuri.

V-am zis eu, prietenul bun, destinul, care-ți pune oferte de ghete pe masă dar numai alea cu tocuri sunt pe măsura ta. Să nu refuzi, că nu-i frumos și știe el de ce le-a pus acolo.

 

Sursa foto

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *