Visul meu devine realitate (I)

Dacă m-ați întreba care este cea mai mare calitate a mea, aș spune așa, rapid din vârful minții că determinarea.

Iar dacă m-ați întreba care este cel mai mare defect al meu, aș spune super convinsă, lipsa de încredere.

Acum o să vă las să procesați un pic. Mie mi-a luat o noapte și-o dimineață, 2 cafele și-o brânză cu mămăligă ca să mă conving că două lucruri atât de diferite pot funcționa, într-un mare haos într-adevăr, împreună.

Cum să fii determinat, să muți munții din loc, nimic să nu pară imposibil, și totuși, pe de altă parte să-ți fie frică să încerci ca să nu te faci de rușine, ca să nu râdă lumea, de teamă că vei eșua.

Povestea vieții mele

Ei bine, n-am trăit eu totuși degeaba 38 de ani, fără să nu înțeleg chiar nimic din viața asta. Oamenii sunt cum sunt, iar ca să muți munții din loc îți trebuie determinare ca să te trezești de dimineață și să-ți sufleci mânecile, îți trebuie și puțină teamă, nu o tonă ca mine, un pic cât să-ți iei avânt și să prinzi curajul ăla nebun: ei, las, că vă arăt eu vouă ce poate să facă sora voastră! și-ți mai trebuie un rând de oameni în jurul tău, sinceri, care să te ridice din neant când simți că te lasă forțele.

Anul trecut, pe 22 mai….

De fapt, nu.

Povestea mea ar fi trebui să înceapă așa: din primul moment în care îmi amintesc de mine, mi-am dorit să scriu o carte. Dar n-ar fi fost adevărat. Mi-ar fi plăcut și mai mult, de fapt, ar fi fost de-a dreptul nemaipomenit să vă pot spune, precum marii scriitori, cum am început să vorbesc la 2 ani, să scriu la 3 și să creez  literatură la 4. Chiar mi-ar fi plăcut la nebunie varianta asta, eu, micul geniu, scriitor de best seller-uri. Ar fi fost înălțător, natura atât de darnică cu mine, dar nici peste 50 de vieți n-ar fi fost adevărat.

Realitatea e că nu știu ce m-am născut să fiu, uneori visez că-s avocat și salvez oameni nevinovați din mâinile legilor meschine, dar știu sigur că dacă n-ar fi fost dirigul meu de română dintr-a cincea să mă cheme la un cenaclu literar, nu cred să-mi fi descoperit vreodată nevoia de a scrie pentru a înfrunta viața.

Doar că, vedeți voi, eu nu m-am dus la cenaclu pentru că voiam să scriu. Eu mă duceam ca să mă plimb cu autobuzul, să mai plec de-acasă, să cheltui banii de bilet pe bomboane și să mă distrez cu colegii.

La cenaclu însă trebuia să creezi. Și o dată la 2 săptămâni, vrând nevrând, trebuia să scriu ceva. Cum s-ar spune azi, un articol. Așa am descoperit că atunci când mi-e teamă, mi-e greu, când nu pot dormi noaptea, când aș vrea să plec departe dar stau la etajul 4, când iubesc și nu sunt iubită, când plâng și numai eu mă înțeleg, când aș vrea să-mi pun muzica la maxim dar pe-atunci nu erau căști, pot scrie despre toate astea. Și e ca o lume paralelă, în care intri ușor, te descalți la ușă, admiri interiorul, ceștile de cafea și inspiri miros de liliac, ești mai mereu singur dar cineva, la un moment dat, te va găsi și te va lua cu el. Într-o altă lume, nouă și gata să fie descoperită, de astă dată în doi, cu cafea, miros de liliac și discuții interminabile despre cine va duce mâine gunoiul.

Mi-am creat propria lume paralelă în care am început să cred

Când am plecat la facultate n-am mai scris un rând. Mi-a fost teamă să dau la jurnalism ca să nu pic examenul și să mă întorc la Bacău. Condiția de a mă muta în București era să iau la facultate la locurile fără taxă. Așa că m-am făcut asistent social.
După o relație de 7 ani cu cineva care îmi măcinase puținele grame de optimism pe care le aveam, în anul 2 de facultate m-am reapucat de scris de supărare. I-am pus întreg textul  scris la un calculator vechi pe o dischetă și i-am trimis-o în orașul unde studia, prin cineva. La următoarea discuție o pierduse deja, nu-și mai amintea unde o pusese, pentru că ”nu știuse că era atât de importantă”. Cred că atunci am înțeles cu adevărat sensul cuvintelor ”nu te iubesc”, ”nu te vreau în viața mea”, ”nu-mi pasă ce faci”. Și tot atunci, într-un mod tare ciudat, într-una amestec de iubire oarbă și durere crâncenă de respingere am știut pentru prima dată că cine nu dă valoare dăruirii mele nu merită nimic din partea mea.

M-am îndepărtat de el dar și de ceea ce visam să scriu vreodată. Determinare și teamă.

Când am plecat în Portugalia după 2 ani, am scris în 4 luni un roman despre o fată care înfruntă o viață dureroasă și care în final, supraviețuiește. Proiecția mea în destinul unui personaj. Lumea paralelă în care intram de câte ori îmi era greu. Am scris să uit de copiii africani de care mă ocupam, traumatizați de războaie, am scris să uit că-mi era foame, frig și dor de casa mea.

Am scris ca să supraviețuiesc. Și m-am întors acasă cu cel căruia i-am spus:

– Am scris o carte.

– Vrei să mi-o citești? mi-a spus el încurajator.

Apoi, n-am mai scris niciodată. Că nu mi-a mai fost greu. Aveam tot ce voiam și credeam, că aia-i fericirea.

Iluzia unei vieți perfecte care în timp își arată marginile arse.

Au apărut copiii, m-am lăsat de mult iubitul meu job, am rămas în concediu acasă, în prea multă liniște, oameni care nu împărtășeau momentul maternității cu mine, toți își dădeau cu părerea, eram pierdută din nou și mai grav decât atât, nu mai eram singură, duceam responsabilitatea unei vieți nou născute pe umeri. Și-apoi a două. Nu mai puteam fugi în lumea mea paralelă, trebuia s-o aduc pe ea, aici.

Și-acum eu ce mă fac?

M-am reapucat de scris, a apărut acest blog, varianta inițială: me, myself and Andre, iar mai apoi, mamipetocuri.ro.

Am scris mereu când mi-a fost greu, ca un alcoolic care își îneacă amarul în băutură sau un fumător în țigări. E și ăsta un drog, pentru că numai cine scrie știe că nu are somn și liniște dacă nu-și eliberează capul de idei.

Și am visat mereu să scriu o carte. Un vis abrupt, pe care l-am dus la limită cu disperarea:

  • Dacă nu scriu acum n-o să mai scriu niciodată!
  • Sunt prea bătrână să mai scriu cărți!
  • Dacă mâine mor și eu nu mi-am îndeplinit visul?

Am visat să scriu o carte care să dea speranță exact ca personajul meu din romanul niciodată editat care la final de zi, iese la lumină, exact ca mamele obosite dintre noi, care la final de zi, respiră ușurate. O carte pe care să o fi avut în clipele mele cele mai grele și care să-mi spună:

– Hei, și eu am fost în filmul ăsta și am supraviețuit! Poți și tu!

Așa că, pe 1 ianuarie 2019, când un an nou își deschidea porțile către inima mea, mi-am făcut o promisiune: că până în luna mai voi scrie cartea asta ca să mă pot elibera, de-o fericire care nu mai vine.

O voi scrie și-o voi lăsa să mă lase

Anul trecut, pe 22 mai, am vrut să postez asta la #destindemamă.

www.mamipetocuri.ro

A venit și ziua în care bormașina a tăcut, mi-am pus ciorapi cu inimioare pentru o întâlnire care între timp s-a amânat, s-a făcut luna mai și termenul impus de mine atins.

#destindemama devine carte și sper și-mi doresc așa cum îmi doresc de fiecare dată ca rose-ul să se fi răcit deja în frigider și copiii să nu fi mâncat ultima înghețată să dea speranță, putere și încredere că noi, mamele, putem și vom reuși!
Și mai ales că nu suntem singurele care-o dau în bară.
Nimic nu e imposibil, suntem mamele cele mai bune pentru copiii noștri!
N-am apăsat butonul ”publică”. Determinare și teamă.
Ce-o să zică lumea, ciorapii nu sunt prea frumoși, ce-s cu picioarele alea, lucruri atât de puțin importante când cartea visurilor mele prinsese viață și dansa cu inima mea.
Am plâns de fericire și frustrare.
Mai aveam nevoie de încă puțin ca să-i dau drumul în lume.

Va urma

Sursa foto

By Published On: 08/02/2020Categories: Stil de viață0 Comments

Share This Story!

Leave A Comment

Articole Similare

Toate Articolele

Produse

Vezi Magazinul