Visul meu devine realitate (III) – Teama simțită la nivel visceral e drumul către vindecare

www.mamipetocuri.ro

Lumea se împarte în oameni care recunosc că-i doare și ceilalți care par de neatins.

Dar în clipele noastre cele mai intime, în momentele cele mai adânci în care avem curaj să ne ascultăm și să ne observăm cu ochii plânși și sufletul rupt în bucăți ne dăm seama că numai înfruntându-ți demonii poți ascede spre TINE. Cel fără de teamă și împlinit!

Săptămâna trecută am fost pe fundul oceanului. Fundul acela întunecos, unde razele soarelui nu mai bat, peștii nu mai ajung, plantele nu mai cresc.

Nu mă întrebați de ce, că nu o să știu cum să încep. A fost un cumul de emoție că m-am văzut cu manuscrisul final al cărții în față și nu mai știu direcția, au fost niște întâlniri cu persoane care au avut nevoie să le ascult, au fost câteva drumuri eșuate prin oraș care mă obosesc enorm, iar mai apoi, spre final, când eram amorțită sub greutatea gândurilor, mi-au căzut ochii pe niște lucruri minunate pe care alții le făcuseră iar eu, ce să vezi?

Eu, NU.

Când m-am decis anul trecut să scriu cartea Destin de mamă și mi-am dat termen de finalizare luna mai, un alt lucru pe care l-am făcut ca să nu mă tragă înapoi a fost să nu mai urmăresc o mare parte dintre oameni pe Facebook. Să nu mai citesc ce scriu, să nu mă las luată de mreaja gândurilor ce nu-mi făceau bine: că ei pot și eu nu, că ei reușesc, iar eu, nu.

Adică, mai pe românește: am evitat conflictul. Sau mai pe psihologic, am încercat să mă înconjor doar de oameni care-mi făceau bine și simțeam eu că mă susțin.

Ceea ce a contat enorm în atingerea obiectivului. Iar pentru că am început să prind curaj fără să mai văd ce fac alții în curtea lor, nici astăzi nu m-am întors să-i urmăresc, sunt bine așa, mulțumesc.

Doar că, viața nu e mereu dreaptă iar, uneori, numai înfruntându-ți temerile poți trece la nivelul următor de înțelepciune.

Săptămâna trecută, când s-a întâmplat să nu fiu în cea mai bună formă a mea, după o cafea lungă cu o prietenă, m-am dus în parcare să-mi iau mașina și să plec acasă, moment când mi-au căzut ochii pe un articol, pe unul dintre acele tipuri de articole care trezesc în mine vocea interioară pe care o închisesem de mult în mine și care acum, prinzând viață, îmi repeta întruna, întruna, întruna:

– Vezi? Ei pot. Tu nu poți. Tu nu ești în stare de nimic. Ai pierdut ziua pe drumuri, ai fost la sală în loc să scrii, ai vorbit la telefon în loc să lucrezi, n-ai făcut nimic, uită-te la ăla și la celălalt câte pot face! Tu n-ai să ajungi niciodată la nivelul lor!

Nu mai știam cum arată, dar e hidoasă rău și mă lipește de pământ dintr-o lovitură.

Am parcurs întreg articolul cu un gust amar și un sentiment groaznic de neputință. Apoi, mi-am pus un cd cu muzică și am plecat spre casă cu inima lovită și cu lacrimi în ochi. Pe autostradă, nu știu dacă eram eu care urlam mai tare sau muzica din boxe, repetându-mi întruna:

– De ce trebuie să fie atât de greu?

Hiuu…..

Am ajuns acasă, mi-am făcut o cafea și m-am apucat să bag la spălat, să-mi spăl creierii, să uit, să mă afund în tristețe, neîncredere și frustrare.

Problema a fost că treaba cu spălatul mi-a luat vreo câteva minute pentru că nu aveam aproape nimic de spălat. Apoi, m-am trezit din nou față în față cu mine.

Și mintea-mi fugea în zeci de direcții, să scriu, să răspund la emailuri, să ajung la zi cu treaba, să citesc, dar sufletul meu bucăți, bucățele mă ținea bătută în cuie pe loc:

– Stai și vegetează, ce sens mai are acum? Oricum, ei sunt mai buni ca tine.

Am simțit cum începe să mă doară stomacul, capul să-mi explodeze, mâinile să-mi tremure.

Și m-am privit așa în oglindă, cu părul meu proaspăt vopsit, cu fața luminoasă că tocmai încercasem o super mască de ten care m-a făcut strălucitoare și cu ochii minții m-am văzut pe interior, tristă, neputincioasă, frustrată și schimonosită de durere.

Radiantă pe dinafară, cu feng shui-ul bușit pe dinăuntru.

Și-atunci am știut că e momentul să-mi înfrunt demonul sau să tac pentru totdeauna. Că nu e corect pentru mine, pentru familie, pentru cei din jur, dar mai ales pentru MINE cea care poate, care se chinuie cu toată energia să reușească, să vină varianta asta de mine și să-i arunc murături în față, să-i plâng de milă și s-o pun să spele rufe inexistente când ea are treabă să scrie, să citească, să miște munții din loc.

Mi-am încălzit mâncare, mi-am mai făcut o cafea și-apoi, m-am pus față în față cu teama supremă care m-a urmărit dintotdeauna și care s-a ascuns ba în colega de clasă dintr-a treia care a mers la olimpiadă la română iar eu nu, apoi, în colegul dintr-a șasea care era mai bun decât mine la franceză, apoi în alte și alte persoane, care simțeam că reușesc mai multe decât mine.

În loc să mai evit demonul ascuns în tot felul de persoane, am decis să-l înfruntat sau niciodată să mă mai tângui.

– Da, e foarte bună, e coerentă, vorbește foarte bine, se face înțeleasă, e clară în exprimare, folosește cuvinte bine alese și potrivite, am început să le recunosc meritele tuturor acelora că mă băgau în cutiuța cu ”tu n-ai să fii bună niciodată”. Oamenii o plac pentru că face lucruri corecte și bune, am continuat să vorbesc tare ca și cum eram pe-o scenă și trebuia să fac autoportretul omului care mă bagă în frustrare.

Am repetat asta de câteva ori bune, la început cu inima bătându-mi tare, tare, cu furie și supărare că ea poate și eu nu, apoi m-am mai liniștit, am simțit că am dreptate, că ea e chiar bună și ar trebui să o apreciem. Am repetat la început cu furie și supărare, apoi, treptat cu bunătate, înțelegere și mai târziu, cu admirație.

La final, m-am liniștit. Am făcut pace cu ea și cu toate reușitele ei, care nu sunt ale mele și cu care sunt împăcată.

Dar încă nu eram împăcată cu mine.

M-am apucat să scriu pe o hârtie tot ceea ce am reușit eu să fac până acum, profesional. Ce plus valoare am adus oamenilor, cu cine am rămas în contact și de ce. Am recitit comentariile de la articolele mele, m-am umplut de energie pozitivă, între timp o prietenă îmi mulțumea pe whatsapp că o ascultasem zilele trecute, soțul meu m-a invitat la sushi în oraș cu copiii pentru că, vedeți voi?, energia pozitivă atrage energie pozitivă.

– Ai vrea să reușești și mai multe? m-am întrebat cu lista în față.

Am stat mult să mă gândesc. Nu sunt adepta multului, ci mai degrabă al puținului cu stil.

– Nu vreau nimic mai mult, vreau doar să fiu bună cu mine, mi-am răspuns cu sufletul sângerând. Să mă accept așa cum sunt.

Întrevăd luminița de la capăt, pasul cel mare l-am făcut, am luat dragonul de zgardă și l-am aruncat în fața curții. Stă acolo cu colții rânjind, dar el nu știe că mi-am făcut făclie din toate temerile mele și prima dată când mă va ataca voi riposta cu bunătate, apreciere și acceptare.

XXX

Am ascultat discursul lui Joaquin Phoenix, tipul din Jocker la premiile SAG și la un moment dat spune: că atunci când a reînceput să joace și se ducea la casting-uri, pierdea mai tot timpul în fața unui singur puști: Leonardo diCaprio. 

Atunci am realizat cât de măreț este să-ți poți admite locul, momentul și mai ales, colegul de breaslă. Care ieri a fost mai bun decât tine, iar astăzi tu ești mai bun decât el. 

Durerea nu e să-i accepți celuilalt reușitele, durerea este să trăiești cu propriile tale nesiguranțe.

 

Sursa foto

 

 

 

6 Comments

  1. Dina, nu stiu cat te ajuta lucrul asta, dar sa stii ca sunt și oameni care te citesc pe tine cu admirație și se gandesc: uite, ea cum poate face X, Y, Z, și eu nu pot face? 🙂 Deși stiu ca ideea este să nu te compari cu alții, ci sa fii bun si împăcat cu tine.

    1. Sunt convinsă. Articolul e și despre ei, atunci când se uită la mine. Să-și înfrunte demonul pentru că nu e despre persoană – cine?, e despre teamă – ce? Te îmbrățișez.

  2. Esti citita cu drag si multe femei se regasesc in ce scrii. Nu s avizată sa compar harul scriitoricesc dar eu prefer sa te citesc pe Tine, din zecile sau sutele… Timpul meu prețios, putin liber, ti l dedic citindu te constant. Pupici dragi!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *