De fapt, pentru ce mă pregătea pe mine viața

www.mamipetocuri.ro

Vă mai amintiți când vă spuneam că viața la volanul mașinii din această iarnă mă pregătește pentru când voi fi șoferiță de raliu la 80 de ani?

Ei bine, mă pregătea de fapt pentru luna următoare când voi rămâne în pană cu un copil în spate, în drum să-l iau pe al doilea de la școală.

Nici nu știu dacă sunt eu care cobesc, mercur retrograd care n-are altceva mai bun de făcut decât să-și bage nasul unde nu-i fierbe oala sau e vreun păcat neplătit de tata de pe vremea când încă era maistru instructor și repara mașinile prietenilor.

Nu știu ce e dar se poate opri acum. Vă rog frumos, am o carte de lansat!

De fapt, dacă mai umplu o dată paharul cu picior de lângă mine, încep să-mi dau seama despre ce e vorba în toată povestea asta.

Am cerut confirmări, că sunt o mamă bună, că-mi educ copiii în direcția corectă, că pot să mă descurc și indiferent de ce se întâmplă eu mă voi ridica de fiecare dată. Iar Dumnezeu nu doarme, chiar deloc, stă și țese planuri pe care le ascunde sub mercuri și destine lovite în elice. Și când ți-e lumea mai dragă și simți că ai totul sub control ți le servește ca la tenis:

– Poftiți, doamnă, poate doriți să aflați dacă vă puteți descurca în situații critice.

Ini- mini-mani-mo, că Dumnezeu e glumeț de fel, să se rupă cureaua de accesorii de la mașină, acum!

Și în timp ce el se așeza confortabil pe un norișor să privească filmul în care tocmai mă băgase, eu, oprită în coloană în drum spre școala lui Andre am auzit de sub capotă un zgomot care a durat câteva secunde bune. Am închis muzica, am rugat-o pe Beti să tacă pentru că ceva ciudat se auzea de la mașină.

– Ce e, mami?

– Nu știu, iubire, sper că nimic.

Dar nici n-am terminat bine cuvântul că mi-a și apărut în bord imaginea roșie a unei baterii. Coloana a început să se miște, dar volanul meu nu se mai mișca. Am tras de el cât de tare am putut și-am reușit cu greu să intru pe o stradă laterală.

Am început să caut imaginea în manualul mașinii dar n-am găsit-o.

– Ce naiba înseamnă semnul ăsta? Că baterie am, mașina pornește.

Vorbeam singură, Beti nu părea surprinsă. Nu e de mirare, v-am zis că de multe ori vorbesc singură iar cu ocazia asta mi s-a confirmat că oamenii s-au obișnuit cu mine.

Pasul 2 a fost să sun la bărbat, evident. I-am povestit ce-am pățit, aș fi vrut să adaug la final un:

– Ți-am spus că-mi trebuie altă mașină!

Dar m-am abținut, mi-am promis că-mi voi depăși nivelul de nevastă care reproșează iar acum e un moment bun să încep. N-am zis că vreau să mă autodepășesc? Serviți, vă rog!

– Auzi, unde găsesc în manualul vieții poza cu bateria? am încheiat eu povestea.

– Păi de unde să știu eu? În manual, caută pe-acolo!

– Nu e! O să sun la service și te anunț.

M-a luat o durere de cap îngrozitoare. Nu am nevoie de așa ceva, Doamne!

– Ba ai, îmi răspunde el satisfăcut! Dumnezeu, că în situații din astea anormale, începi să te comporți anormal și să ai dialoguri imaginare.

De la service mi se spune că volanul nu e blocat, așa cum am crezut, doar că nu mai am servo direcție și dacă nu ajung urgent la ei, o să rămân curând fără baterie și numai pe platformă o să mai plec.

Mi se rup circuitele în cap. Am un copil de luat de la școală, am o mașină a cărui volan nu mai merge și până la service mai am vreo 5 km de mers pe Centura Bucureștiului plină cu tiruri.

– Știi ceva, Doamne, eu las mașina aici, iau un taxi și îmi văd de viața mea! Să facă bărbatu borș cu ea că eu i-am zis că am nevoie de altă mașină.

Și l-am sunat. Pe bărbat, că la Dumnezeu n-ai cum s-ajungi decât telepatic.

– Să vii să iei tu mașina asta că eu nu mă descurc cu ea.

– Cât de greu se merge cu ea?

– Foarte greu, nu e ca o mașină normală fără servo, încep să-i explic eu, pur și simplu nu merge dreapta – stânga, numai în față. Cum să merg cu ea așa în aglomerația de pe Centură?

– Eu abia peste o oră jumate ajung.

– La ora aia n-o să mai fie nimeni la service.

– Mai devreme nu pot.

Am un copil de luat, o mașină de dus la service, nu e nimeni care să mă ajute, îmi sună cuvintele în cap.

Oare nu pentru momentele astea suntem noi pregătiți în viață? Sunt singură, fără ajutor. Ce fac? Trebuie să mă descurc, nu? Dacă eu am reușit să ies din nămeți astă iarnă, o să reușesc să conduc mașina asta și fără să meargă bine volanul!

– Știi, ce? i-am spus soțului meu. O să fac tot ce pot să ajung la Andre și apoi la service. O să merg cu avariile puse și dacă mă înjură careva îi strig de pe geam că am o problemă la mașină. Ce se poate întâmpla mai grav decât s-o parchez pe dreapta dacă nu reușesc? Dar măcar am o șansă să ajung cu ea la service și s-o am mâine gata.

Și-am plecat. Nu vreți să știți cum am întors mașina. Am slăbit 3 kg și-am făcut febră musculară la brațe numai ca să ies de pe stradă. În parcare la școală, am avut noroc că nu mai era nimeni, am ajuns cu o întârziere de 45 de minute, deci am putut întoarce în poligon de 10×10 m de nu înțelegea portarul ce încerc să fac.

Ce important e să-ți înveți copilul să te aștepte, să fie sigur că vii, să aibă încredere în tine când întârzii să-l iei și ce important e să știi că el e în siguranță când lumea ta se prăbușește.

– Poftiți conformarea că v-ați crescut bine copilul, se aude un gând din eter.

– Mersi, dar nu trebuia să te obosești atât de mult, Doamne. Mă mulțumeam doar să mi-o comunici, fără partea practică, i-am întors-o eu puțin mai mult stresată.

L-am luat pe Andre și am plecat la drum, cu 40 la oră. Sens giratoriu trecut cu bine, intrat cu bine pe banda de rezervă, intrat pe Centură cu bine. În mașină e liniște. Copiii se uită relaxați pe geam, eu mă concentrez la drum de-mi ies ochii din orbită.

Realizez că ei nici nu-și pun problema că nu voi reuși. Pentru ei sunt o învingătoare, și-ar trebui să mă comport ca atare!  Confirmarea că sunt o mamă pe drumul cel bun vine în cele mai neașteptate momente.

Ca un organism aflat în moarte clinică, mașina începe să-și stingă rând pe rând accesoriile. Prima dată a fost alternatorul, apoi radioul, eu am pus farurile pe automat ca să se aprindă numai în cazurile excepționale, iar în rest, ca să-mi țin mintea ocupată și să mă concentrez pe succes mi-am repetat întruna:

– Vom ajunge cu bine, vom ajunge cu bine, vom ajunge cu bine. Dumnezeu iubește mamele cu copii, Dumnezeu mă încearcă dar voi reuși. Voi reuși!

Când seara începuse să se lase peste oraș, eu intram în curtea service-ului cu un viraj pe două benzi.

Abia când m-am dat jos din mașină am văzut cât de tare tremuram și am simțit teama direct în stomac.

Nici n-avem idee cât de puternici suntem!

Ani în șir mi-am dorit să mă autodepășesc, să-mi arăt că pot, să fiu mai bună, să țip mai puțin, să iubesc mai mult, să deschid ochii mai larg, să privesc mai des, să gândesc mai pozitiv, să mă accept cum sunt, să-mi încerc limitele mai mult. Să-mi fie bine mai mult cu mine.

Dar n-am știut până acum că numai în situații de criză realizăm cât de puternici suntem și câte putem face!

Posibil să cobesc prea mult sau mercur să fie prea retrograd sau poate chiar destinul să-mi ceară plata unei note neachitate. Să fie toate astea sau poate o întâmplare, dar ce e clar ca lumina zilei e că nu ni s-ar da nimic din toate astea dacă nu le-am putea duce.

Dacă n-ar trebui să învățăm ceva din toate crizele ce ni se pun pe tavă.

 

 

Sursa foto

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *