Dumnezeu nu are nevoie de ușa deschisă ca să ne intre în suflet

www.mamipetocuri.ro

Mai sunt 2 săptămâni până la Paște, una dintre cele mai importante sărbători creștine care comemorează fundamentul creștinismului, Învierea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu (wikipedia.org)

Pe o mare parte dintre noi ne-a marcat de-a lungul copilăriei noastre pregătirea și celebrarea acestei sărbători atât de importante pentru religia noastră. Postul greu de 40 de zile, curățenia de primăvară care se suprapunea cu cea de Paște, făcutul de cozonaci, pască, sarmalele și tăiatul mielului care nu putea lipsi de pe masa tuturora.

Pentru mine, momentul acela magic al sărbătorii începea în Joia Mare, cu Denia celor 12 evanghelii. Și-acum parcă văd cu ochii minții în biserica mică unde ne strângeam, preoții îmbrăcați în negru, de doliu, flacăra mică de la lumânări abia luminând chipurilor oamenilor din mulțime. Plecam de-acasă cu flori în mână și mă întorceam cu inima plină, împăcată și liniștită. Era acel miracol ce nu se poate explica, era de ajuns să-l simți cu sufletul să știi că e acolo, că există dincolo de puterea oamenilor de înțelegere. Apoi, Vinerea Mare în care mama ținea post negru iar eu număram orele să merg să cânt Prohodul, să-mi eliberez sufletul și să mi-l aduc înapoi, mai lin, mai bun, mai împlinit.

Iar la final, ca un regal spectacol al întregii lumi, ca o reuniune de familie la nivel macro plecam cu toții îmbrăcați de sărbătoare să celebrăm Învierea, cu lumânarea în mână și cu speranța cea fără de moarte că ne va fi mai bine. Că n-am fost părăsiți și indiferent ce ni se întâmplă pe lumea asta, în momentele cele mai grele, va fi mereu cineva acolo, fără să-l vedem și să-l pipăim, ca să ne asculte și să ne ajute.

Pentru mine, Paștele este cea mai tristă și cea mai fericită sărbătoare, e un moment care te trece de la agonie la extaz, de la durere, la fericire, exact ca în viață, cu o încărcătură atât de mare pe care o poți simți numai dacă ești acolo, prezent.

Unde acolo și prezent nu mai reprezintă planul fizic

Mai sunt 2 săptămâni până la Paște și șansele să ieșim din casă pentru Înviere sunt minime spre deloc, anul acesta. Cu toate astea, se vehiculează în on line dorința multor preoți și enoriași de a se deschide bisericile cu această ocazie. Pe bună dreptate, unde s-a mai pomenit Înviere fără mers la biserică, închinat și primit lumina sfântă?

Și dacă totuși, exact asta se așteaptă de la noi? Să simțim credința dincolo de zidurile bisericilor, de lumânări de 1 leu bucata și de o cruce făcută în vânt, rapid, ca să nu se răcească mielul în cuptor?

Dacă sensul credinței anul acesta este s-o simțim în bucățica noastră de casă, în familia redusă, cu mai puțină mâncare de cum am fost obișnuiți până acum, să ne asumăm alegerile și greșelile, să facem din ce avem RAI, să aprindem o lumânărică, să ascultăm Trinitas și să stăm în genunchi pentru cel care a murit acum 2020 de ani, pentru cei care au murit acum, pentru Învierea lui, a lor și a tuturora care se chinuiesc să supraviețuiască, a lumii pentru un nou început?

Să ne întoarcem spre noi înșine, să strecurăm lucrurile care contează cu adevărat și să lăsăm restul să se scurgă. E un exercițiu pe care numai în astfel de momente suntem capabili să îl facem. Scoși din rutină și obișnuit, dincolo de bula noastră de confort stă întoarcerea la viață.

Eu nu cred, sunt convinsă că numai într-o astfel de situație oamenii se vor apropia mai mult de Dumnezeu.

Eu n-am ascultat în viața mea Trinitas, decât atunci când era mama la mine și mai punea la televizor. Dar anul acesta, voi pune Denia, Prohodul, Învierea, voi face ouă roșii mai cu spor și Pască, le voi povesti copiilor poate pentru prima dată minunea Învierii. Pentru că anul acesta este prima dată când Paștele se va petrece la noi în casă, iar toți vom participa la celebrarea lui. Casa noastră nu va mai fi o simplă casă, va fi casa unde Dumnezeu însuși va intra pentru a ne aduc Paștele, prin noi.

Cei ce vom crede și vom simți.

De când s-au închis bisericile din ce în ce mai multe parohii au început să transmită slujbe on line. Dacă înainte numai Patriarhia transmitea pe facebook, acum sunt o mulțime și mi se pare că drumul spre mântuire s-a simplificat, mesajul ajunge mai ușor la oameni, iar probabilitatea ca fețele lor, ale noastre, să se întoarcă spre Dumnezeu este mai mare.

De ce să vrem biserici deschise de Paște dacă riscul îmbolnăvirii este atât de mare când Dumnezeu este, oricum, pretutindeni? Mesajul de anul n-ar trebui să fie ”să deschidem bisericile”, ci ”să ne deschidem sufletele”, să respirăm credință și speranță, încredere în omul de lângă noi, încredere în cel deasupra noastră, în durere și în înviere.

Nu cred, eu sunt convinsă că Dumnezeu nu dorește oameni bolnav sau suferinzi în zi de sărbătoare ci case vesele și fericite, inimi blânde și suflete împlinite în Ziua Învierii Fiului Său, Iisus Hristos.

 

Sursa foto

 

*** Destin de mamă, cartea care binedispune și liniștește părinții obosiți este disponibilă pentru comandă.

8 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *