În paralel cu numărătoarea coronavirus, îi numără cineva și pe cei care o iau ușor, în jos, la vale?

www.mamipetocuri.ro

Bun, am înțeles, în fiecare zi se raportează numărul celor bolnavi de coronavirus. Dar numărul celor care-și pierd mințile stând acasă, îl contorizează cineva?

Eu, de exemplu, că doar n-o să vorbesc de doamna care s-a filmat în timp ce se mânjea cu machiajul pe față, peste tot, haotic iar apoi a publicat filmul, nu știu exact în ce scop, să râdem sau să ne temem pentru viața ei, simt că ușor-ușor mi se împuținează neuronii, ăia morți nu-și mai revin disperați și ei de repetitivitatea vieții, iar ăia vii abia așteaptă să dea colțu’ din același motiv.

Desigur, sunt recunoscătoare pentru tot ceea ce a adus coronavirusul în viața mea și pot aminti aici:

  • că de când mi-a adus soțul acasă în loc de carne de vită, 3 kg de piept de pui, că doar e tot una, am descoperit atâtea rețete că aș putea scrie o carte de bucate numai cu rețete din piept de pui. Practic, am reușit să scot din cea mai seacă carne, tot ce s-a putut și încă mai cred că pot mai mult decât atât, pentru că mai am vreun kg rămas în congelator. Și minim o lună de izolare.
  • că pentru prima dată în viață am descoperit cât de frumos îi stă copilului meu cel mare cu părul netuns, băiat fiind. Nu-mi place părul lung la băieți, e doar o părere personală, nu dați cu parul, știu că sunt mulți cărora le place modelul rebel, eu sunt mai pe clasic, frizat, tuns și parfumat. Cu toate astea, abia aștept să putem ieși din casă să-l tund, cu voia lui, ca Ronaldo. Nu vreau să-i fac codițeeee!! Aude cineva?
  • că am avut suficient timp să exersez peria rotativă și să ies, astfel, de sub riscul de a deveni cheală sau să-mi rămână capetele de perie bine încurcate în freză. Există și un Dumnezeu al femeilor, își face părul și se rujează pe un norișor, tot în izolare.
  • să vorbesc cu câinii peste gard și să mi se pară absolut normal. Pe unul dintre cei trei îl strig ”Pisulică!”
  • să descopăr oale noi în bucătărie pe care nu le-am folosit niciodată. Tot de la pieptul de pui mi se trage
  • să-mi dau seama că oricât de multe liste aș vrea eu să fac de cumpărături, pur și simplu listele nu mă iubesc, pleacă la mamele organizate din cărțile de dezvoltare personală, lăsându-mi în magazin cu coșul plin și zâmbetul tâmp pe față
  • să accept faptul că pentru soțul meu orice tip de brânză este reprezentat de cașcaval, cafeaua Barista nu e același lucru cu Ristreto Barista, iar 1-2 kg de cartofi înseamnă un sac întreg, de unde concluzia că într-o familie fericită fiecare membru ar trebui să facă ce știe mai bine: el să stea cu copiii, în timp ce eu pierd listele, plimbându-mă prin magazin.
  • să trec de la ură la iubire în relația cu jocul Monopoly, pentru că e singurul care îmi aduce liniștea în următoarele 2 -3 ore. Ba am dezvoltat câteva strategii care și pe soțul meu, tatăl strategiilor de investiții, îl dau pe spate.
  • să descopere copiii în cutia aceea veeeche, antică și de demult jocurile pe care nu le-au mai atins de minim 2 ani dar care acum par cele mai minunate și extraordinare, nici nu-și doreau altceva decât să ne jucăm cu ele. Inclusiv nisipul kinetic, de ce nu l-am aruncat, oare?
  • să las furnicile să-și facă de cap în dormitorul nostru, singura legătură vie cu realitatea paralelă de peste gard

Da, sunt recunoscătoare pentru astea și încă vreo câteva lucruri care au venit la pachet cu următoarele:

  • să mă îmbrac în cămașă albă și cu tocuri și să patrulez prin casă, retrăind la nesfârșit emoția experienței de a pleca la plimbare fără declarație
  • să mă machiez doar de teamă că expiră rimelul și după aia nu mai apuc să-l folosesc
  • să-mi iau adio de la hainele mele preferate de iarnă pe care nu le voi mai purta decât la anul. Pentru prima dată mi-am cumpărat produse antimolii, am simțit să le fac, așa, un cadou la despărțire.
  • să plec cu mașina din două în două săptămâni și să-mi tremure genunchii de emoție că văd oameni străini în jurul meu, lucruri noi pe care să pun mâna și să vreau ca timpul să se oprească în loc în timp ce strâng cu drag cutia de ciuperci în mână
  • să văd praf constant în jurul meu, să mătur compulsiv, să aspir, să mi se pară că mă inundă floricelele căzute din castronul lui Beti care se uită la film și să bag din nou aspiratorul. De când văd așa de bine? De când am timp să văd atât de bine!
  • să ies, să aleg în jurul curții cu atâta entuziasm de parcă aș alerga liberă pe străzile din New York cu Axl Rose ștergându-mi transpirația
  • să-mi împart ziua între: azi ce gătesc și azi cu ce să ne mai jucăm, iar în rest, casa să-mi fie haos, emailurile netrimise, hainele nescoase din mașină, iar eu să joc Monopoly, dezvoltând strategii de investiții
  • să mă întreb debil, mereu și fără sens: azi în ce dată suntem, să fiu surprinsă că e deja aprilie, când ar putea fi încă martie și totuși pare mai, și-aș vrea să fie iunie să se termine totul.
  • să mă culc la 2, s-adorm la 4, să mă trezesc la 8 și să sper c-am dormit 2 luni și că totul a fost un vis urât, care s-a terminat.
  • să vorbesc cu câinii peste gard și să mă bucur că vin păsărele la noi în curte, că nu suntem doar noi, ultimii dintre cei rămași vii de pe planeta asta, închiși în casă.
  • cel mai urât coșmar al meu să nu fie totuși izolarea cât școala on line, zecile de fișe printate, terminațiile în -e de la engleză, perimetrele de la mate și problemele cu straturi de flori, dictarea din instrumentele folosite într-un concert de Vivaldi și exercițiile cu genunchii la piept după ce am șters praful în casă.

E clar că după perioada asta, nimeni nu va mai fi la fel. Unii au murit, alții s-au vindecat, iar alții au rămas cu creierii făcuți pane. Pe cei din urmă, îi numără cineva?

 

***Cumpără acum Destin de mamă, cartea care te relaxează mai ceva ca o vacanță în Bali sau o ciocolată mâncată pe furiș, în baie.

 

Sursa foto

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *