Înainte să spui DA, gândește-te dacă un NU, nu v-ar fi la amândoi de mai mare ajutor.

www.mamipetocuri.ro

Azi, la 38 de ani îmi este clar ca lumina zilei că m-am născut sub o stea numită ”serviciul ambulatoriu de întrajutorare publică”.

Am o nevoie constantă de a sări în ajutor. Aș vrea să mă pot trezi la realitate dar nu pot. Am făcut o facultate, 4 ani din viața mea ca să învăț cum să ajut oamenii, copiii în suferință. Probabil n-a fost o întâmplare sau o scăpare așa cum am crezut mereu.

E ceva în mine, acolo, care mă împinge fără voia mea să ajut pe toată lumea. Și nici măcar nu o caut. Ele, situațiile, oamenii din jurul meu, vin spre mine. Parcă mă miros de la distanță, știu cumva că sunt disponibilă pentru a-i asculta, a-i înțelege și a-i ajuta fără să-i judec sau să-i pun la zid.

Ultima dată am vorbit o oră jumătate la telefon cu o prietenă dezvoltând problema pattern-urilor din viața noastră: de ce suntem atrași de oameni care seamănă cu părinții noștri sau de cei de care vrem să fugim, în mod conștient, dar emoțional ne-am lega de ei pentru totdeauna. Ați zice că aveam timp de stat la palavre. Da de unde! Pentru astfel de discuții, de descifrat probleme emoționale și secrete ascunse în ADN-ul oamenilor îmi fac timp bătând din palme. Cine știe pe cine mai pot ajuta în viitor!

Toți cei în nevoie să vină la mine!

Acum 2 zile eram în piață cu copiii și lângă mine o doamnă tocmai cumpărase niște roșii. Lângă ea un băiat se plângea:

– Hai, mami, că mă dor picioarele…!

Ea se apleacă greoi după pungile de pe jos, iar eu, pentru o fracțiune de secundă m-am uitat înspre copiii mei, iar când mi-am întors înapoi privirea, am văzut-o cu o ditamai burtica, însărcinată, ridicând sacoșele de jos. M-am întristat maxim! Că aș fi putut să o ajut și am ratat momentul!

– Eu ce să mai zic, mamă….i-a răspuns ea cu răsuflarea tăiată.

Sunt omul care aș strânge toți copiii crizați în brațe, i-aș lăsa pe toți părinții cu copii în fața mea la rând, la magazin, îmi ascult prietenii ore în șir și m-aș trezi în miezul nopții ca să dau o mână de ajutor acolo unde e nevoie. Îi las pe cei grăbiți în fața mea la semafor, dar nu și pe cei nesimțiți și zâmbesc casierițelor supărate de după tejghea.

Din păcate, toată capacitatea asta de empatie extremă mă consumă enorm. Din fericire, îmi umple paharele de satisfacție interioară. Mă face să mă simt mai bună, un exemplu pozitiv celor din jur și am convingerea că atrag, dincolo de orice, oameni buni de partea mea.

Nimic nu e pe gratis. Iar bunătatea are prețul ei

Și totuși, undeva între segmentul acesta luuuung de bunătate și empatie se întrevede de multe ori și prostia.

Nu prostia din familia habarnismului ci prostia cealaltă, din familia disponibilității exagerate.

– Poți să vii la mine?

– Da.

– Poți ajunge la birou în 10 minute?

– Da.

– Poți să mă asculți?

– Da.

– Poți să scrii despre asta?

– Da.

– Mă ajuți cu un articol?

– Da.

Când spui da celuilalt, îți spui nu ție însuți.

Cred că a spus-o totuși cineva și n-am inventat-o tocmai eu, acum. Dacă o analizați cu atenție, sintagma nu exclude una pe cealaltă, în sensul că dacă spui da ca să ajuți pe cineva, îți spui ție automat, nu. Ci, dacă spui da cuiva, dai la schimb ceva din zona ta personală: timpul tău, energia ta, un lucru pe care-l aveai pus în agendă și pe care va trebui să-l amâni. Nu e întotdeauna rău dar ține numai de tine să iei decizia corectă dacă spui da sau nu la o cerere de ajutor în orice formă ar exista ea.

Până acum 1 an, 2, cele mai multe rateuri le-am dat cu acest blog. Când începi să devii vizibil pe internet, să ai o comunitate de oameni care te citește și rezonează în mare parte cu tine, micile companii la început de drum dar și brand-urile care aleg să nu cheltuiască bani pe publicitate încep să ceară ajutor blogerilor ca să le promoveze pe timpul, munca și energia lor, afacerea. În cel mai bun caz, primesc la schimb produse, de cele mai multe ori, doar o mulțumire sufletească.

Ceea ce este extrem de trist pentru că numai cine scrie zilnic, ani în șir, știe câtă muncă implică un blog decent. Și bani că hosting-ul nu e deloc pe gratis, nici mentenanța sau internetul.

Între timp am depășit cu brio acest moment, mi-am clarificat nevoile și am stabilit condițiile în care accept colaborări pe blog. Dar n-a fost tocmai simplu pentru că de fiecare dată când cineva la început de drum îmi cerea ajutorul iar eu refuzam, simțeam că nu-mi este suficientă milă de el sau că nu-mi pasă atât cât ar trebui.

Realitatea e că dacă începuturile ar fi simple, toată lumea ar scrie cărți, ar face rachete și-ar pleca să viziteze extratereștrii de pe planeta vecină. Iar dacă viața ar fi ca mama să ne fie mereu aproape, tata să ne ajute cu bani, iar restul să stea cu brațele deschise mereu disponibili să ne ridice când cădem, n-am rămâne decât niște copii, visând să creștem mari dar prea temători ca s-o și facem.

Atunci când spui nu la o cerere de ajutor, de fapt spui da efortului, dezvoltării și depășirii propriilor limite.

Adică, îi faci un bine!

Așa că dacă ar trebui acum să rezum cum văd eu ajutorul oferit celorlalți, aș spune așa:

 Înainte să spui da, gândește-te dacă un nu, nu v-ar fi la amândoi de mai mare ajutor.

 

Sursa foto

 

***Pentru o doză de relaxare, te invit să citești Destin de mamă

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *