Când o țară e în moarte clinică, numai cetățenii ei o mai pot salva

www.mamipetocuri.ro

N-am crezut vreodată că o să mă mai mire ceva în țărișoara asta a noastră, dar viața e așa plină de surprize că până și coronavirusul cred că a fost luat prin surprindere când a decis să ne pășească teritoriul.

Am trecut noi prin foc și pară, prin taxe exorbitante care după plata lor au fost scoase ca neconstituționale, cum a fost cea de salubrizare de la sectorul 4 pe care nici azi n-am mai văzut-o înapoi, am trecut peste șpăgi care omoară zilnic oameni, peste ștampila care nu mai e obligatoriu dar fără ea nu se poate depune dosarul și peste timbrul fiscal care se cumpără numai de la poșta închisă din lipsă de personal. Am trecut și peste costrucțiile ilegale de blocuri fără numărul de locuri de parcare obligatoriu, peste autostrăzile care nu există și peste amenzile de rovinietă care încă ne mai vin chiar dacă mașina e vândută de mai bine de 10 ani.

Da’ peste câte n-a trecut românul și tot se încăpățânează să mai spere că s-o mai alege ceva de țara asta, în al 12-lea ceas, dacă nu pentru noi, ăștia aflați mai pe la mijlocul vieții, că cei mai în vârstă nu mai au nici o șansă, măcar pentru copiii noștri.

Cu toate astea, țara asta cu oamenii statului pentru care plătim taxe și pensii speciale până la epuizare, în timp ce alții n-au cu ce-și plăti ratele la bancă, n-au ce mânca și-și bat copiii și nevasta din lipsă de educație pentru care statul este responsabil, continuă să mă uimească mai ceva ca racheta lui Elon Musk când a fost lansată în spațiu.

Fiți atenți, aici, că urmează o poveste adevărată pe care aș vrea s-o țineți minte de fiecare dată când vă vine să dați cu masca de pământ și să vă băgați ceva în țara asta când îl vedeți pe Nea Gheorghe c-o pupă pe Tanti Ileana după ce-a concluzionat la birtul satului că virusul nu există.

Așezați-vă comod pe fotoliu și lăsați orice speranță, voi, ce urmați să citiți!

Una dintre prietenele mele portugheze a venit acum mulți ani în România împreună cu soțul și cei doi copii ai ei, de aproximativ 6 și 8 ani, să deschidă și să se ocupe de filiala firmei tatălui ei din Portugalia. Am fost implicată în multe proiecte cu ei, câțiva ani am fost și parteneri de afaceri, îi cunosc foarte bine și-i îndrăgesc pentru că dincolo de statutul lor social sunt foarte modești și implicați în viața socială românească.

Ei bine, prietena aceasta a mea se îmbolnăvește cu vreo câteva săptămâni înainte de plecarea în vacanță, în Portugalia, de coronavirus. Află că e posibil să fie bolnavă de la mama unui copil din vecini, bolnav și el, cu care se jucau copiii ei.

Imediat, se duc toți la medic să-și facă testele și descoperă că ea și copiii sunt pozitiv, iar soțul negativ. Au repetat testele de două ori ca să se convingă, iar de fiecare dată, rezultatele au fost identice. Acuma, ce să facă atunci când nimeni nu le-a zis să facă nimic. Tot ea, prietena mea, stresată de situație chiar dacă nu aveau nici un simptom, a început să se intereseze despre următorii pași, analizele fiind făcute, se înțelege, pe cont propriu. Și a ajuns astfel la DGSP unde, uimire, le-a zis să stea acasă că CNP-urile lor de rezidenți, care încep ori cu 7 ori cu 8, nu sunt recunoscute de sistem și nu au cum să-i înregistreze în nici o bază de date.

Pentru că, știți voi, de pe vremea lui Ceaușescu când picior de străin nu avea voie să intre la noi în țară sau dacă intra, sistemul întreg îl urmărea, la propriu, pe stradă, nu s-a mai pomenit să se îmbolnăvească oameni de altă naționalitate la noi în țară.

Prietena mea a fost prima și cu siguranță, ultima!

Cu alte cuvinte:

– Sunteți liberi să plecați, nu spuneți la nimeni, dar dacă ați putea, vă rugăm să stați în casă până vă trece, ar fi minunat. Vă mulțumim frumos pentru înțelegere!

Sau poate că nici nu le-a spus așa frumos.

Poate i-a luat ca pe mine când am vrut să reciclez și am întrebat la salubrizare unde pot duce sacii:

– Păi, chiar vreți asta? Aveți așa mult de reciclat? Sunteți sigură?
– Nu, deloc, de fapt, nu aveam cu cine vorbi la telefon și v-am sunat pe voi.

Evident, oamenii au stat în casă, au refăcut testele până au ieșit negative iar apoi au plecat la ei în țară.

Au stat izolați pentru că au înțeles implicarea la nivel social, au stat izolați pentru că au fost conștienți de riscul în care ar fi putut să-i pună pe toți cei din jurul lor, au refăcut testele pentru că și-au permis financiar.

Dar câți în situația lor poate n-au plecat la ei în țară fără să se mai uite în urmă? Câți își permit să facă teste peste teste, pe banii lor? Câți stau în casă, gândindu-se la vecinul de vis a vis, la bunica de la rând la pâine, la casierița care dacă nu se duce la muncă, doi copii îi mor de foame?

Nu știu dacă vă este clar cât de mult are nevoie în acest moment țara asta de noi. Și când zic țară, nu mă refer la politicieni, la șefi, directori, medici sau popi. Când zic țară, zic comunitate, societate, oameni, indivizi. NOI. VOI.

Numai NOI mai putem salva țara asta sau și mai bine, numai NOI ne mai putem salva de țara asta întorcându-ne la bazele ei: OMUL: responsabil, conștient, implicat.

Mie nu-mi pasă dacă cel de lângă mine poartă mască, dacă crede sau nu în virus, dacă trece peste linia roșie să-și care copilul în parc.

Îmi pasă de mine! Eu să port mască, eu să NU trec peste linia roșie din parc, să evit, să fiu conștient, să cred, să mă feresc. Să fiu model pentru vecinul care nu poartă, care nu crede, care-și cară copilul peste banda roșie în parc!

Statul nu (mai) are nici o putere. Nici n-a avut în așa fel încât să ne fi câștigat vreodată încrederea. De asta și haosul prezent. Nimeni nu mai crede în nimic. Foarte bine!

Crede în tine, să porți mască, să eviți zonele aglomerate, să fii precaut, să te protejezi!

Crede în tine și e suficient să salvezi o societate!

Pentru că atunci când o țară e în moarte clinică numai NOI, cetățenii ei, o mai putem salva!

 

*** Despre cartea care te binedispune în vacanța de primăvară-vară și să sperăm că nu și de toamnă: ”Cu bune și cu rele, viața de familie este de neegalat, iar Dina a descris-o în Destin de mamă într-un mod amuzant și cu o ironie fină care o caracterizează din plin și care face deliciul întregului roman. Nu există părinți perfecți, cum nu există nici copii perfecți. Evident, nici familii perfecte. Însă ceea ce trebuie să înțelegem cu toții este că imperfecțiunile noastre fac din aventura aceasta numită parenting una care merită trăită din plin. (Robert Diaconeasa, tată, soț, antreprenor, blogger)

 

 

Sursa foto

 

 

 

 

2 Comments

  1. Bună,Dina. Nu mai sunt nici uimită,nici supărată,am lăsat și uraganul să treacă. de fapt,inca ii mai permit și-i deschid ușa sa iasă și sa mă lase.de ce? Pentru că am ajuns sa cred,că nici copiii noștri nu vor mai putea face ceva.nu ei,nu vreau să-i încarc și mai mult.iar noi,adulții,ăștia de mai putem face ceva,ne-am saturat.am devenit reci și imuni,la orice.mi-as dori sa fiu imuna la prostie,dar asta nu doare și nu da semne,deci nici organismul nu lupta.se pare că a intrecut-o și c19.Articolul e frumos, spumos,așa cum doar un capricorn știe să le îmbine😜🤗 și totuși ..iubirea,bietul Nichita, și totuși e mai mult decât trist.e crud,e ca o lamă,dar și noi avem partea noastră de vina.cred că sistemul va câștiga ,oricât ne-am da peste cap precum Greuceanu. Mulțumesc.

    1. Bună Roxana, eu nu văd o luptă, ci o stare de a te bucura și de a fi bine cu tine. De a te adapta lucrurilor din jurul tău și a de lua numai ceea ce contează cu adevărat. E trist, da, ce se întâmplă, dar dacă în bucățica noastră este confort, atunci vom trece mai ușor peste răul din jurul nostru. Te îmbrățișez!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *