Înecul se produce în mai puțin de 2 minute. Cu tot cu steag verde, salvamar și plaja plină de oameni

www.mamipetocuri.ro

Am știut dintotdeauna că marea este periculoasă, dar mai ales sora ei mai mare, oceanul. Asta și pentru că nu sunt cea mai mare prietenă a ei, mă rog, până să devin mamă, preferam muntele că nu aveam atâta răbdare să stau și să mă bronzez la soare, dar de câțiva ani am început să iubesc plaja pentru că e singurul loc unde adorm instant, pe prosop, în timp ce soțul stă cu copiii în apă.

Deci, cum spuneam, de înotat știu cât să nu mă înec dacă se întâmplă să cad din barcă la mal, iar de iubit marea, mai așa, de la distanță, de pe prosop, cu nasul în nisip, în timp ce-mi fac somnul de frumusețe.

Copiii știu însă amândoi să înoate pentru că e o chestiune de siguranță în caz de nevoie, le și place apa foarte mult, dar tot stau cu ochii pe ei, ca pe butelie. Pentru că oceanul este extrem de imprevizibil și periculos.

Prima regulă pe care trebuie s-o știi este să nu stai niciodată cu spatele la ocean! Oricând poate veni un val mai mare, te ia pe nesimțite și te faci prieten cu rechinii, fără să vrei.

A doua este că nu te duci în larg nici dacă te amenință nevasta că te ține flămând o săptămână, nici dacă-ți promite xes cu lumina deschisă în camera de bună, nici dacă știi să înoți ca la maraton, pentru nici o sirenă sau siren din lumea asta nu te duci mai departe de zona de siguranță pe care o trasează atât steagul arborat la intrarea pe plajă, cât și salvamarii de serviciu.

Moartea prin înecare se produce în mai puțin de 2 minute, așa că niciodată în viața voastră n-ar trebui să vă scăpați copiii din ochi, dar nici pe adolescenți sau chiar pe adulți atunci când sunteți la mare sau într-o zonă cu valuri mari. Faptul că știi să înoți sau ai salvamarul pe plajă nu garantează întotdeauna că poți să supraviețuiești în caz de înec.

La teorie cam toată lumea se pricepe, dar să vedeți în practică cum stă treaba

Săptămâna trecută, am plecat cum ne este obiceiul, toți 4 la plajă. Steagul era verde, ceea ce înseamnă că te poți băga în apă liniștit, dar fără să uităm regulile de mai sus, pentru că niciodată una nu se exclude pe alta. Salvamarii patrulau pe plajă, iar de când cu pandemia, sunt și mai mulți pentru că verifică, în plus, și distanțarea la prosoape.

La un moment dat, în timp ce soțul meu juca fotbal cu copiii un pic mai la deal de mine, iar eu chiar stăteam în picioare să îmi scutur prosopul de nisip, aud la câțiva pași un tip strigând ceva.

Mi-am întors privirea imediat pentru că aici, unde suntem noi, nimeni nu ridică vocea, nimeni nu strigă, nimeni nu țipă și atunci, când auzi pe cineva vorbind tare îți atrage imediat atenția. Tipul chema un salvamar și arăta către mare. Eu mă uit la mare, nimic. Valurile, ca de obicei, măricele, dar nu se vedea nimic. Mă uit iar la tipul care striga, văd lumea că începe să se precipite, mă uit iar la mare, și abia zăresc un cap de om la câțiva metri de mal, încercând să ridice mâna.

Nu se auzea absolut nimic, în afară de vuietul oceanului. Valurile mari când îl acopereau și ieșea din peisaj, când îi dezgoleau o parte din cap.

Mi s-a părut incredibil pentru că în zona aceea, destul de aproape de mal, omul sigur atingea cu picioarele fundul mării, dar cu toate astea îi era imposibil să ajungă la mal.

Am căscat ochii mari și mi-am zis tare, în minte:

– Azi nu e ziua în care să văd un om înecat în fața mea!

Am strigat la Cris, între timp au mai venit 3 băieți, soțul meu a luat placa de bodyboard a lui Andre și-au intrat cu toții în apă să-l scoată pe om. Salvamarul încă nu ajunsese în zona noastră.

Beti a început să plângă după tati. Andre îi făcea galerie, plaja înlemnise, mie mi-au venit în minte toate accidentele în care intră unul să salveze pe cineva de la înec și moare el, în schimb, dar mi-am dat seama că în astfel de momente n-are nici un rost să-și îngreunezi mintea cu temeri ci, în schimb, ai nevoie de curaj și de încredere că vor reuși! Oricum, m-aș fi simțit o lașă pentru tot restul vieții mele să-l văd pe omul acela înecându-se și să nu fac orice ca să-l pot salva, chiar dacă a fost numai să-l chem pe soțul meu în care am încredere oarbă când vine vorba de ocean!

Au reușit să-l scoată pe placă, doi împingeau, doi trăgeau, era un tânăr care abia putea să mai respire.

Cris mi-a confirmat că atingea cu piciorul fundul oceanului și cu toate astea, nu reușea să ajungă la mal, din cauza curentului care-l ducea din ce în ce mai departe. Încerca să înoate, dar nu reușea să înainteze și în timp, a rămas fără putere. Striga după ajutor dar pe plajă nu se auzea absolut nimic. Iar tipul care striga după salvamar probabil îi era un prieten care nu știa să înoate și care a observat incidentul la timp.

Chiar și așa, cu plaja plină, cu steag verde și salvamari cât cuprinde, omul acela ar fi putut să se înece.

Asta e tot ce trebuie să știm. Că apa este extrem de periculoasă, chiar și atunci când avem impresia că nimic nu ne mai poate speria sau pune în dificultate.

Copiii mei au primit lecția vieții lor pe care eu n-aș fi putut să le-o predau niciodată atât de bine, să fie precauți și niciodată să nu-și piardă cu totul capul, oricât de palpitantă ar fi experiența.

Ceea ce vă doresc și vouă!

 

 

*** Despre cartea care te binedispune în vacanța de primăvară-vară și să sperăm că nu și de toamnă: ”Cu bune și cu rele, viața de familie este de neegalat, iar Dina a descris-o în Destin de mamă într-un mod amuzant și cu o ironie fină care o caracterizează din plin și care face deliciul întregului roman. Nu există părinți perfecți, cum nu există nici copii perfecți. Evident, nici familii perfecte. Însă ceea ce trebuie să înțelegem cu toții este că imperfecțiunile noastre fac din aventura aceasta numită parenting una care merită trăită din plin. (Robert Diaconeasa, tată, soț, antreprenor, blogger)

 

 

Sursa foto

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *