O traumă ici, o traumă colo

www.mamipetocuri.ro

Am fost prin parc zilele trecute, iar fără să vreau, ca să nu credeți că mă transform în vreo babă din aia care trage cu urechea la ușa copiilor, din două în două mame am tot auzit cuvântul traumă.

– Vorbește cu el să nu-l traumatizezi! se auzea lângă tiroliană.

– Lasă-l să-ți arate ce vrea să facă, să nu-l traumatizezi mai rău! se discuta lângă leagănul din colț.

– Nu mai țipa la el că-l traumatizezi! se supăra o mămică pe bicicletă.

Noroc că parcul e plin de copaci, e și o apă cu pescari, bănci, mulți copii, unii joacă fotbal, alții tenis, că altfel aș fi crezut că mă plimb prin curtea unui spital de boli psihice. Atâtea traume, să-mi fie cu iertare, nu cred c-am auzit vreodată în viața mea!

Mai ușor cu pianul pe scări!

Pe vremuri, copilul era mână de lucru și oricâtă bătaie lua și oricât de înfometat era, trauma reprezenta numai un cuvânt în dicționarul de neologisme.

Astăzi, ne-am dus la punctul opus: totul e o traumă. Noi suntem o generație de traumatizați și ducem cu noi o teamă universală de a NU ne traumatiza copiii.

Am dat-o dintr-o extremă în alta, mânați de teamă! Iar copilul ca să fie un viitor adult așa cum îl visează toți părinții: sănătos, responsabil, matur, asumat și cum mai vreți voi are nevoie de un părinte echilibrat și nicidecum de unul temător.

Ca să nu mai spun de presiunea care se pune pe un părinte atunci când îi spui că ar putea să-și traumatizeze copilul. Sună de parcă te duci zilnic la Urgențe cu el și nu mai știi ce să-i faci:

– Ajutați-mă să nu-mi mai traumatizez copilul!

Ne este teamă să nu poftească copilul la dulce așa cum am poftit noi, copii fiind și ne bucuram la un drops mentolat lipit de punga de hârtie maro de la Cooperativă. Și ca să nu-l traumatizăm, cumpărăm pungi întregi de dulciuri.

Ne este teamă să nu sufere copilul de foame, așa cum am suferit noi fără carne, unt, ulei sau zahăr. Așa că luăm de toate, mai bine să se strice decât să nu avem. Și întrebăm la fiecare oră: ți-e foame? Nu vrei ceva de mâncare? Hai să mănânci, că n-ai mai mâncat nimic de acum jumătate de oră: un biscuite, o clătită…

Ne este teamă să nu-și dorească vreo jucărie, vreun telefon nou apărut, vreo mașină, iar noi, părinții să nu putem să i-o oferim așa cum noi n-am avut când eram mici: și ne împrumutăm, facem credite, ne dăm peste cap să aibă copilul tot ce-și dorește, să nu sufere, să nu-l traumatizăm.

Pe plan emoțional, povestea e și mai complicată. Teama noastră prinde puteri supranaturale, potențată și de tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, plus cărți și texte de la părinții perfecți. Orice ton ridicat e o traumă, orice criză negestionată corect va duce în viitor la o traumă, mersul la creșă prea devreme e o traumă, înțărcatul prea devreme sau nealăptatul e o traumă, dormitul sau nedormitul cu copilul e o traumă, practic, orice, dar fără ca acest orice să fie definit concret, se poate transforma într-o traumă.

Teama produce trauma

Teama că nu suntem ascultați ne face să țipăm la copii.

Teama că nu suntem respectați ca părinți ne face să ne batem copiii.

Teama că nu suntem suficienți de buni, lipsa încrederii în noi, ca părinți ne face să nu știm ce e mai bun pentru copilul nostru.

Teama că i se poate întâmpla ceva copilul nostru, ne face să nu avem încredere în copiii noștri.

Teama că nu vom mai avea timp pentru noi, ne face să ne ”uităm” copiii în fața ecranelor.

Asta- i partea proastă, DAR

PARTEA BUNĂ e că teama e absolut normală, că de nu, am fi fost mâncați de urși, tigri și dinozauri până acum.

Teama e bună, dar numai când o folosim în beneficiul nostru.

Ne este teamă că o să ne moară copilul de foame? În loc să-l îndop, mai bine îi fac un program corect de masă și îmi controlez teama, conștient, nu emoțional.

Ne este teamă că nu suntem ascultați de copii? Pune-te în locul lui, la vârsta lui și ai răbdare cu tine, să te înțelegi la nivelul acela de om: ce ai nevoie, cum ai vrea să fie mama ta, cum ai vrea să vorbească cu tine? Cred că nimic în lumea asta nu e mai de folos în relație cu oricine din jurul nostru cum este empatia. 

Un copil de 2 ani care plânge ar putea avea milioane de motive pentru care e supărat. Am un copil care a plâns timp de 4 ani aproape continuu, știu cum e, și nu are nici un fel de probleme. Acum are 6 și mi-am dat seama că era fix modul lui de comunicare preluat nativ, cel mai probabil. În timp, însă, am lucrat să-i rescriu programul. Fără să (mai) țip, învățând prima dată să-i accept plânsul, iar apoi să-i arăt că există comunicare asertivă și fără smiorcăială.

Ne este teamă că nu ne respectă, ia-l în brațe. Nu e medicament mai bun pe lumea asta, chiar și pentru durerile fizice, cum este îmbrățișarea și pupatul. Iar de la o vârstă încolo, unde îmbrățișatul nu mai funcționează atât de bine, vorbitul calm și empatic:

– Ceea ce nu înțeleg este de ce vorbești așa cu mine?

Asta e întrebarea pe care i-o pun deseori copilului meu când mă deranjează tonul sau modul de adresare.

Chiar și soțului.

E o întrebare deschisă, îi dai voie să răspundă și implicit să-ți dea motivul, dacă există sau să-și dea seama prin lipsa lui, că a greșit și că trebuie să schimbe modul de adresare.

Trauma e în viața noastră atâta timp cât îi permitem să fie. Când o cunoaștem dar nu-i mai acceptăm prezența și nu o mai includem în comunicarea noastră de zi cu zi, ne vom fi eliberat de ea și ne vom asculta mai des, instinctul de părinte.

Care nu țipă, nu bate, nu oferă mâncare și dulciuri compulsiv.

Instinctul e cel care ne ajută să vedem drept, să ne ascultăm sufletul și intuiția, care ne ajută să ne creștem copiii din prisma părintelui echilibrat și nu a copilul din noi, temător și traumatizat.

 

 

*** Despre cartea care te binedispune în vacanța de primăvară-vară și să sperăm că nu și de toamnă: ”Destin de mamă este o reprezentare cu tușe ironic-amuzante a vieții de familie de astăzi, precum și a universului interior al femeii contemporane, răvășite și supraîncărcate. Dina a găsit soluția de a te lăsa, ca femeie, în ghidajul instinctului și al intuiției feminine, recunoscute ca fiind salvatoare, plus o bună educație – adică ceea ce știi după ce ai uitat tot.” (Oana Moșoiu, soră, trainer, voluntar, profesor, mamă ș.c.l)

 

Sursa foto

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *