Copiii pot deveni mai mult decât ceea ce le spun părinții că sunt!

www.mamipetocuri.ro

Nu am nici o îndoiala că ați auzit cel puțin o dată în viața voastră de sintagma: Copiii devin ceea ce părinții le spun că sunt!

Sună tare bine, adevărat, dar și puțin de speriat!

Expresia asta are partea ei de adevăr, copiii au tendința de a deveni ceea ce li se spune că sunt. Dacă auzi ani în șir că nu ești bun de nimic, la maturitate vei avea, fără nici un dubiu, probleme mari cu încrederea în sine. Dacă auzi ani la rând că ești frumoasă, poți să fii tu Muma Pădurii că tot prințesă te vezi, ceea ce e mai mult decât minunat!

Iar dacă auzi ani în șir că tu meriți totul, iar mama se sacrifică pentru fericirea ta, probabil vei ajunge la maturitate să îți alegi un partener care nu va fii suficient de bun până nu vei simți că se va sacrifica pentru fericirea ta!

În altă ordine de idei, suntem încurajați să nu tindem spre extreme, ci mai degrabă să le oferim copiilor o educație bazată pe cuvinte de încurajare și apreciere, să folosim glasul blând și ferm, mai degrabă îmbrățișarea decât pedeapsa.

Foarte frumos și adevărat!

Pe de altă parte însă, Copiii devin ceea ce părinții le spun că sunt, sună ca și cum copilul nu mai are nici o șansă în fața unui părinte care greșește. Copilul este scos complet din proces, iar părintele este singurul responsabil pentru binele, dar mai ales pentru răul ce i-l poate produce, de multe ori fără să fie măcar conștient.

Ca să rezolvăm trebuie să greșim!

De când am născut primul copil, și tot sunt vreo 9 ani de-atunci, continui să am această impresie că se pune o presiune extraordinară pe părinte în relație cu copilul. Nici nu mă miră că nu mai vor femeile să facă copii, sau altele, cu probleme mai mari decid să plece-n lumea largă. Sau orice nume ați da tragediilor despre care auzim aproape în fiecare zi.

Înțeleg că părinții sunt responsabili pentru sănătatea fizică și emoțională a copilului, dar permite-ți-ne să mai și greșim! De fapt, nu să greșim, că asta oricum o facem că vrem să recunoaștem sau nu, ci să ni se accepte statutul de om care greșește fără șuturi în fund și palme peste ochi, virtuale.

Mă feresc de fiecare dată să pun în cuvinte, acțiuni decisive. Copiii ar putea deveni ceea ce părinții le spun, dar pot la fel de bine să devină ceea ce profu de română le-a spus că pot deveni sau un bunic, un vecin, o soră sau un frate mai mare!

Sună mai optimist, nu?

Toți părinții greșesc, o dată, de două ori, de un milion de ori. Greșesc fără să știe, greșesc fără să vrea, greșesc pentru că nu știu altfel, greșesc pentru că nu pot.

Nu-i scuz, dar vorba soacră-mii: un singur om a fost perfect și pe acela l-am omorât!

Da, părintele este responsabil pentru binele copilului, dar nu excludeți puterea, voința și determinarea copilului din procesul de dezvoltare.

Uitați-vă la noi, suntem părinții de sacrificiu și totuși, nu suntem chiar de lepădat!

Vă invit să avem avem mai multă încredere în noi, așa imperfecți cum om fi!

Toți oamenii se nasc cu instinctul de supraviețuire, nu e nimeni impotent la voință și determinare.

Toată lumea poate, dovadă o fac miile de oameni din lumea întreagă, care bolnavi, care cu handicap, care fără părinți, și cu toate astea au reușit!

O să reușească și copiii noștri chiar dacă e să nu fim chiar părinții perfecți așa cum apar ei pe facebook!

Poate că uneori mai țipăm, poate că uneori nu facem lucrurile pe care am vrea să le facem, poate am vrea să petrecem mai mult timp împreună și nu o facem, poate am vrea să ieșim mai mult în parc, dar alegem să stăm în casă, poate nu îl ducem la școală pentru că ne este teamă, poate că alegem să-l ducem la școală, dar se demonstrează că e greșit, poate că îi mai spunem că nu e chiar cel mai bun copil la mate, poate că-l ridicăm în slăvi prea mult. Sunt milioane de greșeli pe care le facem fără să ne dăm seama, pentru că sunt milioane de tipuri de a înțelege un comportament sau un cuvânt, un ton sau un gest, iar părinții, oricât de mult s-ar strădui tot o dau la un moment dat în bară. În ambele sensuri, că nici dacă exagerezi și-i spui întruna că e un prinț și o prințesă și îi tratezi ca și când singura lor responsabilitate este să le cumperi ce văd la televizor, nu cred că liftul se va opri peste câțiva ani direct la etajul cu adulți maturi și responsabili.

Suntem ceea ce vrem să fim, suntem ceea ce iubim să fim, suntem ceea ce ne face fericiți să fim!

Ceea ce devine fiecare copil în parte implică un întreg proces, părinte – copil.

Pentru că a fi părinte nu este despre a fi singur pe plantația cu copii, ci a fi părinte implică o relație: mamă/ tată – copil.

Iar fiecare capăt de relație are un responsabil: mamă/tată – copil. Nici părintele nu decide suprem asupra lui, dar nici copilul. E o înțelegere mutuală în beneficiul amândurora.

Și copilul este responsabil, nu numai părintele. Suntem ceea ce mi-a spus mama că sunt s-a dovedit de-a lungul anilor, posibil, eronat!

Eu, în persoană, sunt mai mult decât mi-a spus mama că voi fi și asta mă face să ajung până la cer și înapoi! De fericire!

Suntem ceea ce vrem să fim, suntem ceea ce iubim să fim, suntem ceea ce ne face fericiți să fim!

Și dacă încă nu sunteți, măcar să știți că aveți toate instrumentele să deveniți ceea ce vreți! Numai să vreți!

 

*** Despre cartea care te binedispune în vacanța de primăvară-vară și să sperăm că nu și de toamnă: ”Destin de mamă este o reprezentare cu tușe ironic-amuzante a vieții de familie de astăzi, precum și a universului interior al femeii contemporane, răvășite și supraîncărcate. Dina a găsit soluția de a te lăsa, ca femeie, în ghidajul instinctului și al intuiției feminine, recunoscute ca fiind salvatoare, plus o bună educație – adică ceea ce știi după ce ai uitat tot.” (Oana Moșoiu, soră, trainer, voluntar, profesor, mamă ș.c.l)

 

 

Sursa foto

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *