Zâmbetul nu se vede, dar dincolo de mască, se aude glasul!

www.mamipetocuri.ro

Cred că s-ar fi întors în mormânt șefa de la parentingul modern dacă ar fi văzut ieri cum au fost ”împrieteniți” copiii cu clasele de studiu.

E deja istorie povestea cu intratul în clasă a părintelui, așteptatul lângă ușă și îmbrățișarea de despărțire mai lungă de 2 minute.

Dacă mi-ar fi spus careva acum 1 an, pe când stăteam cu fii-mea în brațe plângând pe holurile grădiniței că ar vrea să intre dar nu prea, că la pregătitoare nici măcar nu voi putea s-o conduc în clasă și nici măcar nu o va vedea pe doamna învățătoare la moacă, i-aș fi spus că fabulează, iar eu sigur plecam pe câmpii ca să-mi caut liniștea interioară.

Nu te-ai interesat de nici o învățătoare?

M-a luat cu palpitații încă dinainte de pandemie. Nu mă vedeam decât mama aceea cu copilul care plânge mereu la școală. Știți că toți am avut un copil în clasele mici care plângea mereu după părinții lui. Ei, anul acesta, eu eram mama aceea după care plângea copilul în ultima bancă. Și credeți-mă că nu e nici relaxant, nici liniștitor. E al naibii de stresant sentimentul că undeva, ceva nu merge și nu știi cum să repari.

Inițial, am început să mă gândesc în capul meu, pe când nu aveam somn noaptea cum ar fi să mă interesez de o învățătoare care să fie mai rezistență la lacrimi furioase, dar și înțelegătoare cu copiii mai sensibili. Dar nici nu terminam bine gândul că-mi dădeam seama ce ridicol e totul. Cum ar putea să știe alții dacă o anumită persoană e potrivită pentru copilul meu, dacă nu însuși copilul meu.

La școala franceză, de exemplu, în fiecare an se schimbă învățătorul de la clasă tocmai pentru a ajuta copilul să se acomodeze la noutate. Acolo chiar nu are nici un rost să te mai interesezi de învățător, că oricum, la anul o iei de la capăt. Nu că ar permite cineva, dar ca idee.

În al doilea rând, n-am fost să mă interesez de învățător nici la primul copil, de ce-aș face-o la următorul? Am mai puțină încredere în el? Nu îl creditez cu aceleași abilități și calități?

Problema nu e niciodată la copil, ci la copilul din noi.

Așa că în loc să mă duc să mă interesez de un învățător care să fie pe chipul și potrivirea copilului meu, am ales să lucrez cu mine și să-mi văd copilul capabil să depășească anxietatea de separare sau cum s-o mai chema treaba asta care o făcea să se simtă în siguranță numai în preajma mea.

N-a fost tocmai un exercițiu simplu, pentru că unul dintre lucrurile pe care a trebuit să le fac a fost să plec în tabăra de la Portița, singură, fără copii sau bărbat. Că așa fusese vorba, că rezolv copilul din mine ca să-mi rezolv copilul meu. Pentru că treaba pe cât de complicată pare, pe atât de simplă e: oglindim în copiii noștri propriile temeri și neputințe.

Ne-a fost teamă că nu vom reuși la facultate? Ne punem toată speranța în copilul nostru că va reuși. Pentru el, dar de fapt, e pentru noi! Pentru orgoliul nostru, pentru copilul din noi care se simte, în final, răzbunat! Ne identificăm cu copilul, ne asumăm reușita lui când de fapt, lucrurile ar trebui să fie separate: reușita sau eșecul sunt ale mele ca și copil, reușita sau eșecul lui sunt ale lui ca și copil. Copiii nu sunt unul și același, sunt 2 și sunt diferiți.

Mie, copil fiind, mi-a fost o teamă groaznică de grădiniță și școală. Asta pentru că m-am mutat mereu cu școala și cu clasa, trebuia mereu s-o iau de la capăt cu acomodarea și împrietenirea, iar teama asta inexplicabilă am pus-o nu pe primul copil, ci pe al doilea. Nu mă întrebați cum mi-a reușit împărțirea, dar am o bănuială că genetica are un cuvânt greu de spus. Copilul meu nu știa să-mi spună de ce plânge, ci doar că vrea să fie cu mine. Înțelegea că e absurd, dar nici nu se putea opri.

Apoi, am lăsat-o la mama o săptămână cu puțin înainte de începerea școlii. Știa că-i va fi bine, dar tot a plâns când am plecat. A trebuit să fac sesiune terapeutică prin telefon cu soțul meu ca să mă ajute să depășesc momentul că dacă ar fi fost după mine, o luam sigur înapoi acasă.

A venit după o săptămână mai bine decât am lăsat-o. Liniștită, iubită, acceptată, alintată, că na, ce nu face bunica pentru nepoata ei? Iar mama știe că din partea mea are toată încrederea și suportul să facă ce consideră ea mai bine.

 

Ieri, în curtea școlii, după zeci de ori în care i-am recitat povestea, am lăsat-o să se ducă cu o doamnă mascată pe care nici nu o cunoștea, la ea în clasă.

M-am uitat în ochii ei, erau plini de emoție și curaj:

– Ești bine, iubirea mea?

– Da!

– Ești gata? Știi că mami te așteaptă exact aici, când termini.

– Da, știu!

Și s-a dus cu doamna necunoscută, pe un palier necunoscut, într-o clasă necunoscută cu o doamnă învățătoare necunoscută.

Am respirat adânc, pentru toți anii în care a plâns, pentru toate momentele în care nu am știut cum să-i vorbesc, pentru toate zâmbetele și îmbrățișările, pentru toți cei 6 ani de regăsire și vindecare a copilului interior, datorită ei!

Copilul meu care a plâns în 6 ani cât pentru toată viața mea de mamă s-a dus liniștită, așa cum nici în vis nu visam să o facă.

– Mami, plângi? m-a întrebat Andre de lângă mine.

– Nu, dar nu știu cum îi va fi! Am așa emoții pentru ea….

– Ai avut și pentru mine, și uite, am fost bine! O să fie și ea, ai încredere, mi-a spus copilul meu matur de nici 9 ani.

– Așa e, iubire, o să se descurce cum te-ai descurcat și tu!

După o oră s-a întors veselă și încântată.

– Să știi că îmi place mai mult la școală decât la grădiniță!

– Și de doamna îți place?

– Da, mi-o imaginam rea dar e de fapt, e bună.

– Cum adică, rea?

– Care țipă la mine și nu mă iubește. Dar doamnei îi place de mine, chiar dacă are mască, vorbește blând!

 

Copilul meu interior e fericit acum. A început școala, iar doamna învățătoare l-a întâmpinat în ușa clasei cu zâmbet în ochi:

– Sunt tare bucuroasă să te văd! Am încredere că vom avea împreună un an școlar minunat!

Purta mască, dar glasul blând ținea loc de îmbrățișarea mamei lăsată în fața școlii.

 

 

*** Cartea Destin de mamă este o reprezentare cu tușe ironic-amuzante a vieții de familie de astăzi, precum și a universului interior al femeii contemporane, răvășite și supraîncărcate. Dina a găsit soluția de a te lăsa, ca femeie, în ghidajul instinctului și al intuiției feminine, recunoscute ca fiind salvatoare, plus o bună educație – adică ceea ce știi după ce ai uitat tot.” (Oana Moșoiu, soră, trainer, voluntar, profesor, mamă ș.c.l)

 

Sursa foto

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *