Chemarea noastră e să fim fericiți

Ați auzit cu siguranță expresia ”am fost chemat” sau ”am auzit chemarea”. De cele mai multe ori o spun cei care se întorc spre Dumnezeu, care lasă aproape tot ce e lumesc în spate și se îndreaptă spre lucrurile spirituale.

Mult timp am crezut că această chemare e doar o justificare, o explicație logică a unor decizii care par să fie luate într-un moment, mai degrabă de slăbiciune sau de căutare a sensului în viață, decât un semn divin care vine de dincolo de noi.

Apoi, în timp, punând întâmplările cap la cap, sensurile care uneori par să lipsească, dar dând răgaz să se așeze realizez că toate prind înțeles, iar instinctul pe care uneori îl aud, alteori îl simt, de multe ori mă împinge ca o frunză-n față nu e întâmplare, decizie sau gând răzleț.

E o chemare.

Nu e chemarea către Dumnezeu, nici către cele sfinte neapărat, nici către alți oameni, alte planuri sau alte gânduri, e o chemare constantă către mine.

Eu, tu, noi!

Mă gândeam azi, în timp ce mergeam grăbită către Mânăstirea Cernica să-mi iau pâine, izbită de-un peisaj feeric, un moment oprit într-o secundă între cer și pământ, între lac și soare la apus, că nimic, dar absolut nimic nu mi-aș fi dorit mai mult decât acest moment numai cu mine, oprită pe alee între cer și pământ, între lac și soare la apus.

Cum de-am ajuns eu la Cernica?

Acum 6 ani stăteam în casa mea în Tineretului și dacă m-ai fi întrebat aș fi jurat că n-am să mă mut niciodată de acolo. Știți voi, sentimentul acela că asta e casa ta și nu vei mai pleca niciodată de acolo. Cunoșteam fiecare colțișor, fiecare bucată de parchet, lucrasem canalizarea, izolasem pereții bine pe dinafară, cu chiu cu vai abia reușisem să ne cumpărăm niște mobilă, reparasem hidroforul, învățasem chichițele la centrală, casa aceea era parte din mine, cutie cu amintiri prețioase unde născusem copiii și învățaseră să meargă, unde le cumpărasem prima piscină gonflabilă și unde mi-am lovit mașina în garaj, era locul de unde făceam 5 minute până în Parcul Tineretului să-l plimb pe Andre, iubeam străzile, piața Progresul și locul de unde m-am inspirat în prima mea carte Destin de mamă.

Iar într-o zi am aflat că ne vom muta. Brusc. În două săptămâni. Puteam să nu o facem. Dar azi nu mai eram în Cernica, să opresc secunda între lac și soare la apus și să simt că-i cel mai minunat moment din câte mi-a fost dat să trăiesc până acum. Să simt recunoștință pentru tot ce am, să fiu fericită că merg, că respir, că exist și că mă pot plimba pe-o alee singură, bucurându-mă de viață.

În fiecare dintre noi este Chemarea.

Un alter ego al nostru, mai bun, mai înțelept care încearcă să ne apropie de noi. Unora le strigă în ureche, altora le încurcă drumul, le strică mașina sau îi trimite departe prin țări străine să-și întâlnească sufletul pereche sau fericirea în forme pe care uneori nu le cunoaștem.

Nu am nici un dubiu că în fiecare dintre noi sălășluiește un Eu mai bun. E suficient să ne lăsăm să privim, să ascultăm, să simțim.

Să ne facem timp să privim, să ascultăm, să simțim.

Până acum un an strigam cu toții la unison că nu avem timp. Am fost ascultați și iată, astăzi, avem timp berechet. Să stăm cu noi, să ne ascultăm, să ne privim, să ne iubim, să ne simțim.

Chemarea e la orice pas de noi. E în omul din fața noastră care ne enervează, e în copilul care plânge, e în mașina care nu pornește, e în asigurarea care trebuie plătită, e în spatele care ne doare. Ne pune la încercare, ne supără și ne șterge lacrimile ca apoi, să ne ridicăm nasul din batistă și să înțelegem că pentru a nu ne mai doare spatele trebuie să ne schimbăm poziția la mers, pentru a-l înțelege pe cel de lângă noi trebuie să tăcem mai mult, pentru ca asigurarea să fie plătită poate trebuie să ne schimbăm abordarea finanțelor, iar de mașina care ne creează  probleme trebuie să ne lipsim.

Cernica n-a venit în viața mea nici să-mi pună nervii la încercare, nici să mă doboare de oboseală, nici să-mi pună copiii să plângă noaptea și nici să duc povara acomodării la grădiniță.

Cernica a venit în viața mea să devin o mamă mai bună și să învăț să ascult lacrimile copiilor mei, să-i ajut să treacă peste teama de schimbare, să-mi mut biroul acasă și să mă apuc de scris, văzându-mi astfel visul împlinit.

Cernica a venit ca să mai duc o dată greul mutării într-o altă casă, să plec astăzi spre Lidl și să mă încurc între străzi, ca să ajung într-un final la Mănăstirea Cernica să-mi cumpăr pâine și să mă întâlnesc cu mine, într-un moment între cer și pământ, între lac și soare la apus și să aud Chemarea cum îmi spune, ușor, la ureche:

Fii fericită! Umple-te de bucurie! Ai tot ce-ți trebuie ca să fii împlinită!

Iar pașii m-au dus mai departe, într-un moment, o secundă de contopire între cer și pământ.

 

*** Dacă aș avea o baghetă magică, aș face ca toate mamele din lumea asta să-și rupă măcar 5 minute pe zi numai pentru ele, să se relaxeze și să se binedispună. Dar pentru că nu am nici o baghetă magică și șansele să capăt una sunt reduse, am scris Destin de mamă tocmai pentru cele 5 minute din zi pe care le merită fiecare părinte din plin.

 

 

 

 

By Published On: 03/12/2020Categories: Stil de viață0 Comments

Share This Story!

Leave A Comment

Articole Similare

Toate Articolele

Produse

Vezi Magazinul