Cum am reușit să nu mai țip la copii. 5 pași spre un glas blând și voce calmă.

www.mamipetocuri.ro

M-a întrebat enorm de multă lume cum am ajuns să nu mai țip la copii.

Despre țipat am tot scris, începând de acum câțiva ani de când am intrat în acest proces de conștientizare a faptului că țip prea mult și deranjez, până ieri când am scris procesul conștient de schimbare al țipatului în glas blând.

Astăzi, vreau să vă vorbesc despre zona emoțională de unde se naște țipătul și cum l-am abordat eu în transformarea mea radicală.

Am plecat din punctul în care răgușisem țipând la copii, fiindu-mi în același timp teamă că vecina lipită, pe atunci, de casa mea o să cheme Protecția Copiilor la cât puteam eu să strig. În condițiile în care eu sunt asistent social și am lucrat la Protecția Copiilor și știam că nu au ce să-mi facă. Dar cred că mai degrabă era rușinea care mă umilea.

Și am ajuns, în prezent, la discuția de mai jos, la care nici n-aș fi visat vreodată:

– Cine țipă cel mai tare la noi acasă? se întrebau copiii, într-o seară, la masă.

– Păi…..Beti e prima, de fapt Beti nu țipă, mai mult plânge,  apoi…..tati? Nu, e Andre al doilea, ba nu, că nici Andre nu țipă, oricum, mami e pe ultimul loc.

La noi în casă nu se țipă. Nici pe scări, nici în parc unul după celălalt, nici din baie în cameră, nici când ne certăm, nici când ne supărăm la jocuri, am învățat cu toții să ne gestionăm crizele și supărările. Mai apar excepții, bineînțeles, dar sunt foarte rare și știm să le facem față cu succes.

Copiii mei sunt mai mari acum, au 7 și 9 ani. Dar acest proces de transformare l-am început acum 3-4 ani și am dat tot ce-am putut din mine ca să reușesc. Oricum, nici n-aș fi avut o altă soluție, era un drum cu un singur sens.

Copilul cel mic are o personalitate extrem de puternică. Cu cât țipam eu mai tare, cu atât țipa ea peste mine. Cu cât mă supăram mai tare, cu atât bătea ea mai tare din picior în fața mea. Eram epuizată psihic la final de zi cu ea acasă. Nu ne înțelegeam și pace. Ba mai mult, încercam să vizualizez ce mă așteaptă în viitor și mă înspăimântam. Cum o să rezist atâția ani în relația asta de stres continuu? Apoi, era cel mare care în ciuda faptului că-l stresa enorm gălăgia din casă, începuse și el să reacționeze doar la strigăte. De soțul meu, nici nu mai spun. Era constant nervos și stresat din cauza atmosferei de criză care plutea mereu în aer ca un vulcan gata să erupă.

Atunci, am știut că trebuie să schimb complet abordarea. Complet.

Cum am reușit?

  1. Brațe deschise.

De fiecare dată când îmi venea să urlu de nervi, de fiecare dată, mi-am deschis brațele și i-am primit la mine. Așa cum erau, crizați, nervoși, supărați, i-am luat în brațe și tot universul nostru s-a schimbat brusc. Eu am început să le spun ce mă deranjează, de ce sunt așa nervoasă, ce mi-aș dori pe viitor din partea lor, iar ei au început să înțeleagă. Curios, nu?, cât de simplu și totuși, cât e de greu e să faci un gest de bunătate supremă în mijlocul furtunii dezlănțuite!

Gândiți-vă cât de mult ne-am dori să fim noi luați în brațe când pământul ni se rupe sub picioare, când am greșit, când ne-am măritat cu cine nu trebuia, când am rămas însărcinate și poate nu era momentul, când am ratat examenul sau jobul ăla la care visam, cât de mult contează să ne ia cineva în brațe și să ne spună că totul va fi bine!

Copilul nostru tot asta are nevoie să audă. De la noi!

În perioada 0-3 ani, se dezvoltă cel mai mult zona emoțională, iar brațele deschise ale părintelui îl învață că orice ar face, este în siguranță. Este sentimentul la care ne vom raporta cu toții, părinte – copil, de acum înainte până vom dispărea de pe planeta asta. Și trebuie să fim convinși că acest sentiment s-a creat în copilul nostru și indiferent cât vom greși față de el sau el față de noi, el va ști la nivel emoțional că părinții îl iubesc și e în siguranță. Necondiționat.

Înlocuiți țipătul cu brațele deschise și deja ați făcut cel mai important pas în transformarea voastră ca părinte și om!

2. Reguli stricte.

Luatul în brațe în momentele de criză nu reprezintă în mod exclusiv iertarea sau acceptarea greșelii. Mi-a luat ceva timp să-i explic soțului meu și să ajungem la același numitor comun că atunci când iau copilul care a greșit în brațe îi transmit siguranța că sunt lângă el, că-l iubesc indiferent ce face, dar în același timp fapta lui reprezintă o încălcare a regulilor casei și există o consecință pentru aceasta. Suntem împreună la bine și la greu, dar fiecare răspunde pentru faptele lui.

Cred că asta este o capcană în care cad majoritatea părinților, crezând că o dată ce ne arătăm blândețea față de copii, ne pierdem autoritatea. În realitate, ne pierdem autoritatea când țipăm la ei. Ca și palma. Când nu ne mai duce capul, ne duce brațul, se spune de obicei. Cam așa și cu tonul ridicat.

De la 2-3 ani ai copiilor, am început să facem reguli în casă: program de masă, gustare, dulce, ce mâncăm, unde mâncăm, când ne odihnim, când ieșim în parc, cum ne purtăm afară, în casă. Am creat un plan pe care toată lumea îl cunoaște, am evitat surpriza și eventualele frustrări că nu știm ce urmează. Realitatea mea e că planul realizat a fost numai în legătură cu masa pentru că acela a fost punctul meu sensibil. Dovadă că azi, la 6 ani distanță, copiii mei mănâncă absolut de toate, cât le trebuie, fără excese și mofturi. Pe celelalte însă, le-am impus mult mai târziu când am început să țip la ei pentru că nu știau ce să facă, cum să facă. Le lipsea planificarea. Ușor, ușor, am recuperat. Nu mai strig de două ori să vină la masă pentru că știu deja că mă supăr dacă nu se afișează sau mai rău, rămân flămânzi. Nu îi mai rog să strângă după ei, pentru că știu că asta e regula ca să ne fie bine împreună. Iar de la o vârstă încolo, i-am învățat respectul față de munca celuilalt. Eu fac mâncare și din respect pentru munca mea, strângeți voi masa. Pentru că și eu, la rândul meu, din iubire pentru ei, le cumpăr mâncare sănătoasă și le spăl hainele.

3. Consecințe.

Fiecare faptă are o consecință: pozitivă sau negativă. Dacă înveți primești premiu, dacă nu-ți faci tema, nu ajungi la zi cu materia, dacă depășești viteza rămâi fără carnet. Dacă nu vii la masă, mănânci la următoarea gustare, dacă nu vrei ce s-a gătit, mănânci la următoarea masă, dacă nu strângi patul, nu stai comod după amiază să citești, dacă nu-ți pui hainele la spălat, nu ai hainele spălate, dacă nu-ți strângi jucăriile, nu ai spațiu să te joci cu celelalte și tot așa. Evident, consecințele apar în funcție de vârsta copilului, iar ele au rol de a-l învăța pe copil relația cauză – efect și nu să-l sperie, precum pedeapsa.  În relație cu copiii mei, le-am vorbit foarte mult despre consecințe, mai mult decât să le aplic. Dar, în realitate, au învățat cel mai bine din propriile greșeli. Abia când s-au ars cu mâncarea fierbinte la deget au învățat să mănânce cu furculița și cuțit, abia când au murdărit așternutul cu hainele de afară, au învățat să-și facă paturile, abia când și-au cumpărat din proprii bani stilou nou, au învățat să fie atenți unde-și pun lucrurile.

4. Țipatul în perne.

Probabil ați mai auzit această soluție, v-o recomand să o aplicați ori de câte ori vă vine să vă luați câmpii dar n-aveți câmpii în apropiere. Mergeți într-o cameră, puneți-vă o pernă în cap și urlați ca și când sunteți singuri, în pădure. Eu n-am simțit nevoia să fac des asta, pentru că o dată ce aplici primele 3 lucruri de mai sus, intri într-o stare de pace interioară că ai lucrurile sub control și nimic nu te mai poate deranja. Mai îmi fac și o cafea și toată lumea din casă știe că atunci când mama îți face cafea are nevoie să fie lăsată în pace! E regula casei.

5. Fă din copilul tău, partenerul tău!

Avem de multe ori tendința să considerăm copilul ceva mic și neștiutor, când, în realitate copiii noștri sunt mult mai deștepți decât noi. Și pot fi niște coechipieri extrem de sinceri și dornici să funcționați bine, împreună!

De pe la 4 ani încolo, am început să vorbesc cu ei și să le explic realitatea lucrurilor.

Când îmi cer dulciuri peste normalul acceptat și nu vreau să le dau, în loc să țip pentru că-mi cer de 20 de minute și nu înțeleg un simplu ”Nu”, le zic:

– Voi credeți că eu nu vreau să vă dau bomboane și napolitane și tot ce vreți voi să mâncați în loc de mâncare normală? Vreau! E mult mai simplu și pentru mine, nu mai stau atâta în bucătărie! Dar eu vă iubesc, mie îmi pasă de sănătatea voastră și fac tot ce e posibil să fiți sănătoși și peste 30 ani. Acuma, eu sunt responsabilă pentru voi, când veți crește mari puteți să faceți ce considerați voi că vă este bine. Eu nu vă dau că sunt mamă rea, nu vă dau că sunt o mamă bună!

Când țip și-mi pare rău, vorbesc cu ei, le cer scuze, îi rog să mă ajute pe viitor să nu mai țip și să-mi spună când îi deranjează glasul meu, le explic ce m-a supărat așa rău, cât e responsabilitatea mea și cât a lor, și cum ar trebui să ne comportăm într-o situație similară.

Exact ca într-o echipă care are același obiectiv de atins.

În plus, atunci când copiii țipă le reamintesc că exact așa cum se simt ei când eu țip: le e teamă, se supără, le vine să plângă, exact așa mă simt și eu când ei țipă. O să fiți uimiți cât de mult se vor schimba toate în bine, în viața voastră!

Și la final dar nu în ultimul rând, amintiți-vă mereu că sunteți cei mai buni părinți pentru copiii voștri și că aveți tot ce vă trebuie să vă fie bine, împreună! 

Am plecat de la o mamă care țipa de o auzeau vecinii și-am ajuns în 3 ani la o mamă care nu-și amintește când a strigat ultima dată.

Iar dacă eu am reușit, oricine reușește!

 

***Dacă aș avea o baghetă magică, aș face ca toate mamele din lumea asta să-și rupă măcar 5 minute pe zi numai pentru ele, să se relaxeze și să se binedispună. Dar pentru că nu am nici o baghetă magică și șansele să capăt una sunt reduse, am scris Destin de mamă tocmai pentru cele 5 minute din zi pe care le merită fiecare părinte din plin.

 

Sursa foto

13 Comments

  1. Buna! Poate ne povestesti intr-un articol si cum i-ai facut sa manance, am acasa o fetita de aproape 3 ani tare selectiva. 🙂

    1. Și fetița mea de 3 ani și 8 luni mănâncă ft selectiv…pot să număr pe degete cate feluri de mâncare ii plac…culmea că are momente că și ce ii place refuză uneori … Mă epuizează să îi tot gătesc ei separat că nu mănâncă ce mâncăm noi😔😔

      1. Doamne cat de mult ma regasesec!
        Si eu cred ca nu exista cineva care sa tipe la fel de mult ca mine. Voi incerca si eu aceste sfaturi. Multumesc!

        1. Foarte practic si adevarat tot ce spuneti si simplu desi uneori este greu pt noi sa ne controlam emotiile negative… multumim ma rog sa reusesc si eu…..am 2 fete plus 14 gradinari….

  2. Stimată Doamnă.Ma rușinez in ce stare am ajuns cu țipătul și mie frică de vecini s-au că într-o zi imi va bate poliția la ușă.Voi aplica nespus acești pași cu speranța de a salva situația familiară. Vă mulțumesc enorm.

  3. Si eu am doi copii si eu tip si ei țipă, ma lupt cu asta, citesc tot ce pot pentru a schimba ceva. Mulțumesc mult foarte interesant.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *