Cum știi că e prea mult?

Păi nu prea știi, asta-i problema.

Că fiecare zi e o altă zi de făcut mâncare, de călcat, pus iar la spălat, de făcut curat, de mers la cumpărături, de jucat cu copiii, de verificat să nu stea copiii pe filme în timpul orelor, de făcut teme, de lucrat pentru serviciu, de răspuns la niște emailuri și astea sunt doar primele lucruri care mi-au venit în minte așa, la prima strigare.

Intri într-un cerc vicios, într-o rutină care te obosește până la epuizare și de care-ți dai seama abia când nu te mai poți trezi dimineața din pat, când urli la copii ca disperata, când ai uitat cum sună vocea soțului tău lângă tine, în pat.

E ca o boală cu care trăiești cu ea pe picioare până nu mai ai picioare și mori.

Și apoi se întreabă toată lumea ”da, oare ce-a avut de-a murit așa tânăr? Că nu suferea de nimic.”. Ba da, suferea de prea mult.  De prea mult efort, muncă, responsabilități. De prea multe întrebări, îndoieli, speranțe. De prea mult pentru alții, de prea puțin pentru el.

Nici un prea mult nu e sănătos.

Acum  2 zile, într-o seară, rămăsesem singură în bucătărie să strâng masa, după ce soțul meu plecase cu copiii să-i culce. Mi se închideau ochii de somn și chiar îmi aminteam cu zâmbet, că nu mai târziu de săptămâna trecută mă prindea ora 1 chiar 2 noaptea scriind, iar acum, la nici ora 9 eu eram cu ochii pe jumătate închiși. M-am grăbit să-mi termin mai repede treaba, am pus toate cele la loc, am și aspirat puțin firimiturile de pe jos, iar în drum spre copii, mi-am amintit că am niște haine uscate de pus la loc. Intru în baie, iau în brațe coșul mega plin cu hainele împachetate, mai fac doi pași, găsesc cartea lui Beti pe canapea, o iau și pe aia că sigur o să mi-o ceară acum la somn, mai merg un pic, dau de o baterie de ceas pe care o iau și pe aia că ceasul de sus stă de vreo 3 săptămâni de nu mai știu pe ce fus orar funcționez, în drum spre scări văd și porcii și măgarul copiilor cu care dorm, îi iau și pe ăia, iar la final, când să urc prima treaptă cu brațele pline ochi, ca un jongler în arena circului jucându-se cu 10 mingi de tenis în aer, prind în mână telefonul care mă aștepta pe marginea scărilor și încep să urc. Dar nici nu ridic bine piciorul să-l pun pe treaptă, că din cauza greutății și a echilibristicii de a nu-mi cădea nimic pe jos, telefonul îmi scapă direct pe gresie și ecranul  se crapă ca o apă vie care-și face loc prin bulgării de pământ secat.

Abia în momentul acela am realizat că e prea mult ce duc în brațe.

Abia atunci le-am lăsat pe toate jos ca să pot să-mi trag sufletul și să privesc în ochi, prea mult-ul din viața mea. Ar fi putut cădea o pereche de șosete uscate, cartea lui Beti, plușurile sau aș fi putut scăpa bateria. Nici una dintre acestea, însă, nu mi-ar fi servit lecția de a nu lua lucrurile dramatic, ci din contră, ar fi bine să mă trezesc și să realizez ca telefonul spart nu e o nenorocire, ci un semn de prea mult.

Ca atunci când te doare capul azi, capul mâine, capul poimâine și te duci la doctor și realizezi că nu e doar o simplă durere de cap, ci chiar trebuie să te tratezi. Nu te superi că ești bolnav, ci te bucuri că n-ai murit!

– Mami, ce rău arată telefonul tău! m-au întâmpinat copiii din paturile lor.

– Probabil că la fel de rău se simțea și corpul meu când l-am pus să care toate nebuniile de jos.

Apoi, ca într-un film din ăla în care ți se afișează toate momentele cheie din trecut și tu devii recunoscătoare pentru ceea ce ai trăit, eu le-am văzut pe alea din viitor, cum aș fi putut să-i cei soțului să-mi care coșul, cum aș fi putut să le spun copiilor să-și strângă jucăriile, cum aș fi putut eu urca precum o doamnă cu o baterie în mână și telefonul în alta, recunoscătoare pentru ce am învățat.

Dați-le șansa să vă iubească!

Trăim mereu cu impresia că dacă nu facem noi asta nimeni n-0 s-o facă, că dacă nu facem asta acum, mâine e prea târziu, că dacă azi nu ne obosim până la epuizare e ca și cum n-am dat ce-i mai bun din noi.

Adevărul e că toate discursurile astea sunt complet eronate, iar mai devreme sau mai târziu, natura se răzbună și se întoarce împotriva noastră. Ba ți se sparge telefonul, ba urli la copii, ba te cerți cu bărbatul, ba îți vine să te duci pe câmpii și intri în depresie.

Luați-vă cu grijă în fiecare zi, așa cum vă luați copiii în brațe, așa cum vă așteptați familia la masă, așa cum pregătiți un dulce pentru cei dragi. Dați-vă răgaz, cereți ajutorul celor dragi și dați-le și lor șansa să vă arate că vă pot fi de folos, că le pasă și că vă iubesc!

♥️♥️♥️

Inițial, am avut în gând să mă duc să mi-l repar telefonul, să-i pun ecran nou. Dar apoi am renunțat. Vreau să-l țin cât mai mult așa, spart, ca să-mi amintească și să mi se întipărească pe retină cât de rău trebuie să se simtă și organismul când trag ca nebuna de el.

Și să nu uit că cineva abia așteaptă să mă ajute!

Sursa foto

By Published On: 01/02/2021Categories: Stil de viață0 Comments

Share This Story!

Leave A Comment

Articole Similare

Toate Articolele

Produse

Vezi Magazinul