Copiii fericiți au părinți fericiți!

www.mamipetocuri.ro

Păi și totuși ce e fericirea?

Că dacă am ști exact că în față, prima la dreapta și a doua la stânga stă fericirea și ne-așteaptă cu o înghețată în mână, sigur ar fi toată lumea fericită și misiunile noastre împlinite. Și n-ar mai avea nici un rost viața asta cu pandemia ei cu tot!

Și cu toate astea, pe cât de greu pare s-o găsești, pe atât de simplu e s-o atingi.

Toate cărțile de dezvoltare personală, cred că nu e una lăsată pe pământul nostru care să nu spună că fericirea e o stare de bine cu tine și cu cei din jur, e o împlinire sufletească, e un moment de satisfacție, de liniște, e un sentiment, o trăire interioară. Deci ce simți tu în raport cu tine și nu ce simt alții în raport cu tine.

Și tot cărțile acestea de dezvoltare personală mai spun un lucru pe care, din nou, sunt convinsă că-l știți deja, acela că dacă vrei să fii bine cu cei din jur și mă refer mai mult la relația părinte – copil, că doar atunci citim cele mai multe cărți de dezvoltare personală, când devenim părinți și nu știm în ce direcție să fugim prima dată, trebuie să fii…… atenție!…..bine, prima dată cu tine.

Ați văzut cât e de simplu să atingi fericirea? Asta-i tot! Fii fericit cu tine și copiii tăi o să fie și ei fericiți! Ce-i mai bun într-o familie decât părinții să fie modele demne de urmat în viață pentru copiii lor? Ai grijă de tine, ca și copilul să aibă grijă de el. Învață să lupți pentru ce vrei ca să învețe și copilul să lupte pentru ce vrea. Simplu, nu?

Ba atât de greu că uneori credem că mai degrabă mai suportăm un an fără piscine deschise decât să fii fericit cu tine însuți!

Este incredibil cât de concentrați suntem ca părinți să-i ajutăm pe copii să atingă fericirea, să-i învățăm cum să fie fericiți, să nu facem rabat de la nimic în fața fericirii lor, iar nouă ne-am anula orice plăcere dacă acesta ar fi prețul pentru fericirea copiilor noștri.

Și așa uităm încă o dată că degeaba ne muncim pentru fericirea lor, dacă noi nu știm cum arată a noastră!

Cum să-i înveți pe copii ceva ce noi nu știm cum arată, cum se simte?

Când erau copiii mei mai mici, înotam și eu în oceanul disperării de a face orice ca să fiu o mamă bună, adică aceea care-și face copiii fericiți. Problema era că eu mă simțeam departe de a fi mama aceea așa cum o vedeam eu în jurul meu și pe care și în prezent se bate multă monedă: mama jucăușă care iese în parc zilnic, se dă pe tobogan, sare coarda, joacă ascunselea și se joacă în nisip cot la cot cu copilul. Eu sunt la capătul opus, eram și continui să fiu o mamă mai reflexivă, mai analitică, cea care stă în colțul parcului și privește cum se joacă copilul, analizează ce-ar putea îmbunătăți la comportamentul lui, consideră parcul un microunivers și-l lasă pe copil să-l descopere în ritmul lui. Tot atunci am scris și articolul Tu ce fel de mamă ești?, încercând să-mi dau mie și altor mame ca mine speranța că suntem suficiente așa cum suntem.

Să nu credeți c-a fost simplu să-mi îmbrățișez stilul parental oarecum nepotrivit modelului dezirabil pe care se milita, presărat ici-colo cu topping de neîncredere că sunt suficientă.

Viața are însă grijă de fiecare dintre noi dacă ne dorim cu adevărat. Așa că, ușor – ușor, am început să mă împac cu ideea că eu sunt așa și copiii mei vor avea o mamă așa. Așa cum sunt eu, mai analitică, mai atrasă de puzzle-uri decât de alergat în jurul parcului, mai de stat pe bancă și citit, decât să mă dau pe tobogan, iar dacă e să fac un singur lucru care-mi stă în putere ca să schimb ceva este ca eu, mama așa să devin cea mai bună versiunea a acestei mame, așa.

”Părintele așa” asumat e părintele fericit

Acum două seri, îl culcam pe Andre. I-am închis lumina și pe întuneric vorbeam de una de alta, când la un moment dat, nu știu cum îmi vine să-i spun:

– Ești un copil tare marfă!

Auzi la mine, marfă, îmi spun eu în gând. Știți că ”marfă” e un cuvânt de pe vremea copilăriei noastre, un fel de ”cool” actual și nu știu ce mi-a venit să-l pronunț, că nu face parte din limbajul meu natural. Motiv pentru care am simțit nevoia să clarific și să completez: ești copil isteț, m-am bucurat să te văd azi că ai avut grijă de Beti în curtea școlii și tot așa.

Când termin enumerarea, Andre îmi zice:

– Și tu ești o mamă marfă.

Inițial mi s-a părut că e din aceeași categorie cu ”te iubesc! Și eu te iubesc! Ba eu mai mult! Ba eu și mai mult!” Așa că pentru verificare, l-am întrebat:

– Cum adică, marfă?

– Scrii cărți, acuma faci și un joc, faci ceea ce îți place. Ești foarte marfă!

Că mi-a sărit inima-n piept de bucurie, e puțin spus. A fost ca un semn divin, o confirmare supremă venită încă din copilărie că sunt pe drumul cel bun, că în toată frustrarea mea de a fi ceva ce nu era natural să fiu a ieșit la iveala adevărata EU, mamă așa, asumată și fericită.

Fericire care se propagă în cei din jur și care stă la doar doi pași distanță de noi:

Acela de a ști ce te face fericit și să-ți asumi că aia-i fericirea ta, indiferent ce formă și culoare are.

Iar restul e povestea fericirii tale, cu copiii care au în fața lor un model de părinte care știe ce vrea și nu se lasă până nu reușește! Poate nu e nici cel mai jucăuș, nici cel mai frumos părinte, dar e părintele asumat care caută starea de bine în jurul lui ca să o poată da mai departe!

 

 

***Dacă aș avea o baghetă magică, aș face ca toate mamele din lumea asta să-și rupă măcar 5 minute pe zi numai pentru ele, să se relaxeze și să se binedispună. Dar pentru că nu am nici o baghetă magică și șansele să capăt una sunt reduse, am scris Destin de mamă tocmai pentru cele 5 minute din zi pe care le merită fiecare părinte din plin.

 

Sursa foto

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *