Mai bine taci decât să vorbești, mai bine pleci decât să rănești

www.mamipetocuri.ro

Nu cred în oameni răi. Filosofia mea de viață este să cred că toți oamenii sunt buni, doar suferința îi transformă.

Nu e tocmai simplu să-ți apară în viață  cineva gata mereu să-ți arunce cu roșii stricate în cap, să fie mereu pus pe ceartă și în contradictoriu cu tine, să simți că orice ai face, orice ai zice, nu există șansă de ameliorare a relației. Oamenii cu astfel de energii negative sunt foarte greu de gestionat, îți strică ziua, starea de bine, iar cafeaua de pe masă își pierde tot gustul fericirii.

Ba mai mult, te pot băga într-un sertăraș plin cu păreri de rău, neîncredere în forțele proprii și devalorizare mereu disponibil în stările cele mai neprietenoase de zi cu zi. E ca o sămânță care crește zi de zi și te trezești dintr-o dată cu o buruiană în casă, din aia cu rădăcina tare și pe care abia mai poți s-o tai. Și chiar dacă o tai, ea revine mereu în viața ta, să-ți amintească să n-o uiți.

De astfel de oameni nu scăpăm niciodată! Ei sunt oriunde. La rând la Lidl, comentând pe blogul meu, în parcarea grădiniței sau peste gard.

Ei există atâta timp cât există suferința, și chiar dacă ne este greu de crezut, uneori, am putea fi chiar noi acești oameni pentru cei din jurul nostru. Fără să vrem, atunci când urlă suferința în noi.

Uneori, e mai bine să taci decât să vorbești, e mai bine să pleci ca să nu rănești

De când am devenit mamă, parcă mai mult mi s-a deschis portița către o lume în care empatia și comunicarea asertivă sunt concepte necunoscute, fiind înlocuite cu succes de: ”eu știu cum se face, eu am dreptate, Doamne, ce fel de mamă ești tu?, eu n-aș face asta niciodată, mi-e milă de copilul tău, vi se urcă în cap copiii, nu știți să vă educați copiii, etc”.

În plus, că vrei, că nu vrei, ești mereu sfătuit să-i dai iaurt copilului la 10 că așa zice vecina, să-i pui căciulă pe cap că așa spune doamna din parc, să-l dai jos din brațe că așa a făcut și doamna din stația de autobuz.

Și nu mai vorbesc de grupurile de pe Facebook. Ar trebui să aibă toate la descriere un avertisment ca la poarta Infernului lui Alighieri : ”Lăsați orice speranță, voi cei care intrați!” Șansele să intri normal și să ieși cu nervii făcuți pilaf, nevrotic și plin de vinovății tind spre maxim.

E un adevărat har să-i dai cuiva un sfat fără să se simtă vinovat.

Și e un adevărat har să poți să taci atunci când nu ai nimic valoros de adăugat.

Și cu toate astea, n-aș spune niciodată că mamele sunt rele. Mamele suferă.

Am să vă rog să faceți cu mine un scurt exercițiu și să vă dați memoria câțiva ani în urmă și să vă amintiți modul în care s-a făcut educație în anii copilăriei noastre. Dacă ar fi să rezumați experiența la o singură propoziție, care ar fi aceea?

Nu cumva: colega ta cât a luat? Cine e cel mai bun din clasă? Nu te îmbrăca așa, ce-o să zică lumea?

Observați cum persoana principală din viața noastră era mereu altcineva: colega, vecinul, omul de pe stradă aveau puterea hotărâtoare în viața noastră. Ei decideau dacă ne-am îmbrăcat bine, dacă am luat notă suficient de bună, dacă eram sau nu un copil bun.

Astăzi, acești copii deveniți adulți au nevoie să li se confirme rolul cel mai important din viața lor, starea care le întregește și le determină să meargă mai departe, împlinirea supremă de a fi părinte și mamă.

Cine decide ce fel de mamă sunt eu?  Cine am învățat că are putere de decizie în viața mea: vecina, omul de pe stradă, colega de serviciu sau prietena de pe Facebook. De aici nevoia de atenție, de a fi văzut și auzit.

Îmi dau cu părerea, consider că numai eu știu cum se face, pentru că dacă e ceva ce îmi lipsește cu adevărat în viața mea de mamă e confirmarea că sunt o mamă bună pentru copilul meu, și numai ceilalți mă pot credita cu asta.

Eu nu am resurse interne ca să mă ajute să-mi spun singură:

– Sunt o mamă bună, chiar dacă bebelușul a plâns azi toată ziua. Eu știu că nu e din cauza mea, e pentru că probabil îl doare ceva iar cum eu sunt o mamă bună, îl voi lua în brațe și-i voi alina durerea. Îi voi șopti că sunt lângă el, îl voi asigura de prezența și dragostea mea pentru că nu am nevoie de nimeni ca să-mi spună că sunt o mamă bună cum nici nu am nevoie să demonstrez cuiva că sunt o mamă bună în afară de copilul meu.

Mama aceasta bună care nu știe că este bună stă pe Facebook sau are tot timpul ceva de spus ca să i se confirme constant că știe, că poate, că e bună. Nu pentru că e rea, pentru că suferă, pentru că are nevoie să fie văzută, apreciată și înțeleasă.

În spatele furiei ei stă o femeie furioasă pe ea însăși! Că nu poate, că nu e suficientă, că nu e bună!

În spatele sfaturilor ei, stă mereu nevoia de a i se spune:

– Faci un lucru extraordinar cu copiii tăi, nu e mereu simplu, dar vei reuși! Capul sus!

Încurajare care ar putea veni de la un soț care a fost învățat să aprecieze efortul celor din jur sau de la o prietenă care știe că nimic nu-i mai important în viața unei mame cum e confirmarea că oricât de mult o dă în bară cu copiii, rămâne singura mamă cea mai bună pentru copiii ei!

Așa că, în numele tuturor mamelor suferinde care au mereu ceva de spus, nu vă supărați pe ele, dacă nu le puteți încuraja sau nu le puteți spune un gând bun, mai bine tăceți și mergeți mai departe!

Vă faceți amândurora cel mai mare bine din lume!

 

Sursa foto

 

*** Cartea Destin de mamă este o reprezentare cu tușe ironic-amuzante a vieții de familie de astăzi, precum și a universului interior al femeii contemporane, răvășite și supraîncărcate. Dina a găsit soluția de a te lăsa, ca femeie, în ghidajul instinctului și al intuiției feminine, recunoscute ca fiind salvatoare, plus o bună educație – adică ceea ce știi după ce ai uitat tot.” (Oana Moșoiu, soră, trainer, voluntar, profesor, mamă ș.c.l)

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *