Cel mai de preț lucru nu este să întrebi, ci să asculți

Când suntem mici suntem întrebați constant dacă știm vreo poezie, dacă doamna de la grădi e frumoasă, dacă am învățat să citim și să spunem ceva în engleză.

Când mai creștem, suntem chestionați dacă ne-am făcut iubiți. Și indiferent de răspuns suntem bombardați despre cum ar trebui să arate, să vorbească, cum să se comporte cu noi și noi cu ei.

Mai creștem puțin și suntem întrebați despre când ne căsătorim, când facem copii și apoi, alt copil, cât câștigăm la serviciu și întotdeauna primim un set continuu de opinii, păreri, sfaturi. De cele mai multe ori nesolicitate.

Mai pe la final, raportăm despre pensie și la ce-o folosim că oricum am îmbătrânit și nu mai suntem în stare nici până la magazin să mai mergem să ne luăm o pâine.

De la prima până la ultima întrebare pare că trăim ca să răspundem unui chestionar în raport cu altceva: cu cineva de lângă noi, cu banii, serviciul, viața socială, dar aproape niciodată nu este vorba despre noi în raport cu noi.

Copilul care nu știe nici o poezie oare cum se simte când aude această întrebare?

Sau tânăra a cărei căsătorie nu e pe lista de priorități, acum? Sau poate nu depinde numai de ea? Cum se simte cu ea însăși? Pentru ce este ea recunoscătoare? Ce obiective are? Ce-și dorește, la ce visează?

Suntem cu toții prinși într-o vâltoare de a arăta ce facem, ce putem, ce familie frumoasă avem, ce copii bine crescuți deținem, uitând de cele mai multe ori de noi.

Noi ce facem, ce simțim, cum suntem, ce drum luăm, unde suntem, ce căutăm, unde mergem, ce vedem, ce gândim, ce nu știm, ce iubim, ce vindecăm, după ce fugim, de ce stăm, de ce nu mergem, ce ne blochează, ce ne lipsește, ce ne face bucuroși, de ce ne este teamă?

De câte ori ne oprim din cotidianul de peste zi și ne întoarcem către noi? Aproape niciodată.

Relația cu noi înșine se crește precum se crește orice altă relație cu copiii noștri, cu soțul, cu prietenul cel mai bun, cu vecina de la 2. Relația cu noi înșine e prima care trebuie pusă sub lupă, analizată, simțită, vindecată pentru a fi resursă celorlalți din jur.

Ce fac greșit de nu mă înțeleg cu copilul meu? ne întrebăm aproape zilnic.

De fapt, întrebarea corectă e: ce fac bine pentru mine ca să fiu bine cu copilul meu?

De ce copilul meu nu mă ascultă?

De fapt, întrebarea corectă este: când m-am ascultat pe mine ultima dată? Odată ce mă voi asculta pe mine, voi învăța să-i fac și pe ceilalți să mă asculte.

Când vă căsătoriți? Când faceți copii?

De fapt, întrebarea corectă este: cu ce mă ajută pe mine, cel care întreabă, răspunsul la întrebarea aceasta? La ce teamă răspunde?

Abia când ne vom răspunde cu sinceritate maximă la întrebările care privește relația cu noi înșine, abia atunci vom pune întrebările corecte celor din jur.

De fapt, abia atunci vom realiza că cel mai de preț lucru pe care îl poți face nu este să întrebi, ci

SĂ ASCULȚI.

 

Sursa foto

***Cartea Destin de mamă este o reprezentare cu tușe ironic-amuzante a vieții de familie de astăzi, precum și a universului interior al femeii contemporane, răvășite și supraîncărcate. Dina a găsit soluția de a te lăsa, ca femeie, în ghidajul instinctului și al intuiției feminine, recunoscute ca fiind salvatoare, plus o bună educație – adică ceea ce știi după ce ai uitat tot.” (Oana Moșoiu, soră, trainer, voluntar, profesor, mamă ș.c.l)

 

By Published On: 16/03/2021Categories: Stil de viață0 Comments

Share This Story!

Leave A Comment

Articole Similare

Toate Articolele

Produse

Vezi Magazinul