Marți, 13

Să nu credeți că e vreo greșeală cu poza de mai sus. Ba din contră, de câte ori veți avea impresia că vă merge rău din cauza cifrei 13, să vă amintiți de cifra 12.

Și să vă povestesc de ce.

Nu prea cred în superstiții, am însă unele care mi-au devenit obiceiuri în timp și nu de teamă, ci din obișnuință le accept. Așa cum e să nu duc gunoiul seara, am grijă să nu pun cuțitul cu lama în sus ca să nu facă a ceartă, mă irită fluieratul în casă (face a pustiu) și mi-am însușit și una portugheză, nu sărbătorim ziua de naștere înainte de ziua efectivă, ci mai degrabă după (face a rău, ca și cum sărbătorim ceva ce nu s-a întâmplat încă).

Cât despre cifra 13, niciodată, dar niciodată nu am avut probleme cu ea.

Până anul acesta, marți 13, când am plecat în Portugalia.

Mercur retrograd e mic copil pe lângă întorsul lumii cu picioarele în sus de la prima oră a dimineții.

Aveam avion la 16.10, iar conform ultimului email de la Wizz Air trebuia să fim în aeroport cu 3 ore înainte. Adică, trebuia să plecăm la 12, ca să ajungem la 13 în aeroport, cu 3 ore înainte la fix.

La 9.30 aveam programare la tuns cu Andre. Singura activitate care a decurs absolut normal în ziua aceea. Am plecat de la tuns într-o mare trombă spre casă pentru că mai aveam mai puțin de 2 ore să termin cu bagajele, să pun toate alimentele în frigider ca să nu facă fluturi, să scot gunoiul, să mai trimit niște emailuri, stres maxim. Sorbeam din cafeaua luată cu mine în mașină de dimineață și repetam întruna lista ca nu cumva să uit ceva.

– La 12 trebuie să ieșim din casă, auzeam în urechi glasul lui bărbatu-meu când am ieșit dimineață din casă. Vezi când ajungi!

Trec de marea aglomerație din oraș, și cu vreo 10 minute înainte să ajung acasă mă sună de la serviciu că trebuie să mă duc urgent la cel mai apropiat ING că au ieșit niște acte pe care trebuie să le semnez urgent, înainte să plec în concediu.

Practic, acesta este punctul în care ziua mea începe să sune a dezastru. Fac stânga-mprejur și mă întorc iar în oraș. Bancă, acte, copil nerăbdător:

– Mă lăsați să citesc și eu contractul, îmi spune doamna de la ING.

– Vă las, numai grăbiți-vă că mai am o oră și nu am terminat bagajele, emailurile, de dus gunoiul….

Semnez de câte 6 ori, 3 rânduri de acte și plec din nou, în trombă spre casă, repetând lista: emailuri, bagaje, să nu uit rimelul, cerceii, crema de soare, să duc gunoiul, să pun apă la flori, oare mai iau tricoul ăla alb, copiii au oare suficiente haine….

Ajung acasă la 11.15. 45 de minute și trebuie să ieșim din casă. Termin bagajul, uit pijamaua, duc gunoiul, pun produsele perisabile în frigider și îmi amintesc brusc că erau parcă niște acte de completat pentru Aeroportul din Lisabona, de  localizare a noastră pe durata sejurului. Scot laptopul, încep să completez, îmi cer datele copiilor din actele portugheze și să mor de inimă când descopăr că sunt expirate de anul trecut din vară.

Rămân în șoc. Cu ce mai călătoresc ei? Cum de-am uitat? Cum de nu am nici o amintire despre acest lucru. Cum, mie? Mie? Mie? Cea care le face pe toate? Mie să mi se întâmple asta?

Îmi amintesc în groaza vieții că au pașapoarte românești de anul trecut de când trebuia să plecăm în Egipt. Doamne, îți mulțumesc!

Termin de completat actele, ceasul ora 13 deja. Bărbatul e în spume, nu mai reușește nici el să iasă din șocul cu actele, dar nu că nu sunt valabile, nu înțelege cum de am uitat așa lucru important. Sincer, nici eu.

Dar un sentiment de dezamăgire pe mine începe să mă cuprindă.

Vine taxiul, rămân în spate să închid ușa și mă întorc de la poartă să-mi iau și geaca din cuier. Seara, în Portugalia, e un frig de mori.

– Poate că nu trebuia să mă mai întorc din drum, și așa am început prost călătoria asta, îmi spun eu cea care nu crede în superstiții.

Reușim să plecăm cu toții spre aeroport, ajungem la timp și când ne vine rândul la ghișeu să lăsăm bagajul, șoc și groază, nu avem check in-ul făcut.

– Păi nu m-a lăsat aplicația, încep eu să explic, scria clar acolo: pentru acest zbor nu există posibilitatea check-in-ului online.

– Pentru că e un zbor mutat de pe 15 iulie…

– Da, confirm eu.

– Dar trebuia să-l acceptați! Pentru că nu l-ați acceptat, aplicația nu v-a lăsat să faceți check in-ul.

– Unde scrie asta?

– În email.

Scot emailul, da, scrie miiiic și undeva între cele 3 pagini de email, clar nu am văzut.

– Vă costă 160 euro check-in-ul și ați pierdut și locurile cumpărate în avans.

Mă ia cu palpitații, simt că nu am aer, îmi vine să mor, să plâng, să urlu. Bărbatu stă calm.

– Zi ceva!

– Ce să zic?

– Orice!

– Știi când i-ai zis tipului ăluia că nu te-ai băgat în fața lui, ci că ai avut o problemă și ai revenit?

– Da!

– Era englez, n-a înțeles nimic!

Mi-e rușine de mor.
Am plătit și-am plecat la verificarea bagajelor cu stomacul durându-mă de stres și nervi și supărare și frustrare.

Acolo, copiii mei au plecat cu foarfecele de la școală după ei în penar, fii-mea a fost testată anti drog, iar la intrarea în avion locurile nu erau cele din bilet, ci altele combinate în așa fel încât eu am stat singură pe 3 locuri, iar bărbatu cu copiii în spatele meu.

Atunci a fost primul moment din zi când am simțit că Dumnezeu nu m-a uitat cu totul. Am citit 4 ore Steihardt, Jurnalul fericirii, ca să pot să mă liniștesc cu capul și să văd că alții au găsit motiv de recunoștință că sunt lăsați să doarmă cu lumina stinsă și culcați pe jos.

Și poate credeți că s-a terminat, nu….

Nu s-a terminat, avionul a aterizat în siguranță dar vă jur că m-am rugat mult pentru asta. Nu sunt prăpăstioasă și simțeam că nu e ziua în care voi muri cu toate că mi-am imaginat o știre din ziar în care un avion cade în Oceanul Atlantic și nimeni nu supraviețuiește, dar începuse să-mi fie teamă că nu mai am nici un control asupra lucrurilor, iar când funcționăm din prisma temerii, deja suntem sortiți eșecului și devenim paranoici.

Am aterizat cu bine, dar la verificarea actelor la Andre ni s-a cerut test covid, test pe care nu-l aveam pentru că pe site-ul MAE scrie că numai copiii de la 12 ani în sus au nevoie de așa ceva. Am reușit să trecem fără, mulțumim domnului drăguț care ne-a ajutat, dar când ne-am uitat la ceas mai aveam fix 45 de minute să ne luăm bagajul și să ajungem la gară de unde trebuia să luăm trenul spre socrii mei. La 7.10 am ieșit din aeroport spre metrou. Am greșit stația la metrou, am alergat mai ceva ca la Jocurile Olimpice pe scări, ba sus, ba jos, am reușit să prindem metroul corect, în gară am plecat eu înainte să iau bilete dar am încurcat ghișeele și tot bărbatul cu doi copii și bagajele după el a ajuns înaintea mea, a cumpărat biletele și am reușit să intrăm în tren.

În Coimbra, socrul meu tocmai băgase motorină în loc de benzină în rezervor iar mașina noastră era în service.

Știți de ce se consideră ziua 13 ca fiind ghinionistă?

În Tarot cartea 13 este reprezentată de Moarte. În Biblie, a 13-a persoană la Cina cea de taină este Iuda, cel aducător de Moarte. Însă, și Iisus poate fi considerat a 13-a persoană, cea aducătoare de înviere.

De asemenea, în numerologie, 13 vine după 12, o cifră considerată perfectă. Combină arhetipurile 1 și 2, începuturile, zodiacul și universul, dar este și cifra care se împarte în cele mai multe numere: 1, 2, 3, 4 și 6.

Astfel, dacă 12 e cifra perfectă, 13 este un nou început, moartea distruge forma veche și își creează un alt drum.

Moartea reprezintă momentul în care renunțăm la măștile vechi și permitem transformării să se întâmple, să se desfășoare. Este momentul schimbării, a renunțării la vechile obiceiuri și rigiditate și ne ajută să ne permitem un drum nou în viață. Drumul pe care Moartea ne ajută să-l facem este greu, aducător de teamă, dar cel care reușește să-și țese un nou drum și nu rămâne prins în chingile temerii e cel care atinge împlinirea.

Despre experiențele mele din ziua de marți, 13, ce să vă spun?

Am stat mult să mă gândesc care e lecția din spatele acestor întâmplări, iar acum mi-e clar ca lumina zilei că am avut de toate: și dezamăgire, și teamă, și neputință și pierdere, tristețe, neiubire de mine, chiar ură pentru greșelile mele, neacceptare, au căzut toate pe capul meu.

La schimb, am primit tot de toate: am avut bani să plătesc greșeala, puteam să nu am, bărbatu m-a lăsat să citesc 4 ore continuu în avion ca să mă liniștesc și m-a scos la ce restaurant am avut eu ca mă relaxez, domnul din aeroport mi-a lăsat copilul să intre în țară, metroul ne-a dus la timp la tren, avionul n-a căzut, mașina s-a reparat.

Sunt vie, iubită, acceptată, liberă, puternică și curajoasă să-mi accept greșelile, da, muuulte de data asta, să-mi accept neatenția și graba și faptul că fac un milion de lucruri și numai cine face, greșește, sunt cea care în fața Morții am spus hai, mergem înainte spre Răsărit, acolo unde o nouă EU mă așteaptă!

Mai puțin perfectă, mai bună cu mine!

Thor Alvis on Unsplash„>Sursa foto

 

* Dacă aș avea o baghetă magică, aș face ca toate mamele din lumea asta să-și rupă măcar 5 minute pe zi numai pentru ele, să se relaxeze și să se binedispună. Dar pentru că nu am nici o baghetă magică și șansele să capăt una sunt reduse, am scris Destin de mamă tocmai pentru cele 5 minute din zi pe care le merită fiecare părinte din plin.

** Cutia Pandorei, mi-am imaginat acest joc ca un prieten pe care nu îl avem lângă noi în momentul acela când ne-am dori, când am avea nevoie, să încurajeze femeile să se întâlnească mai des și să se ventileze, să aducă o vorbă bună în cuplu atunci când credem că nimic nu se mai poate face, să zâmbim și să ne amintim că nu suntem niciodată singure!

 

 

 

By Published On: 15/07/2021Categories: Stil de viață0 Comments

Share This Story!

Leave A Comment

Articole Similare

Toate Articolele

Produse

Vezi Magazinul