Drumul de la neputința de a opri lacrimile la un copil fericit și o mamă liniștită

Cred că nu e mamă pe pământul acesta care să nu se fi întrebat măcar o dată de ce plânge copilul meu atât de mult? Mâncare i-am dat, de schimbat l-am schimbat, oare ce mai are acum?

S-au scris biblioteci întregi despre cum să-ți asculți copilul când plânge, despre cum să-l iei în brațe, cum să nu-l lași singur, cum să îi vorbești și totuși, în continuare copilul plânge și mama nu știe nici motivul, nici rezolvarea.

Eu sunt una dintre mamele care a trecut prin cel mai greu proces de ascultare a plânsului la copil. Au trecut 7 ani și câteva luni de când ascult lacrimi și vă spun sincer, cu mâna pe inimă, că nimic, dar absolut nimic nu mi se pare mai greu decât să ai un copil care plânge și să nu știi ce să-i mai faci.

Și sunt trecută și prin naștere naturală și prin diversificare, prin schimbat de creșe, grădinițe, școli, case, acomodări și reacomodări, dermatite atopice și alergii necunoscute, și totuși, în continuare, când îmi amintesc de primii ani de mamă de bebeluș mă ia cu fior la gândul lacrimilor curse și neputința de a le opri.

Am greșit eu, oare, cu ceva?

A fost întrebarea pe care mi-am pus-o ani la rând. Poate atunci când am plecat o săptămână și am lăsat-o cu mama să fi greșit? Sau poate atunci când am dat-o la creșă și era prea mică? Sau poate nu am ascultat-o suficient, poate nu am strâns-o suficient de mult în brațe, poate nu am plimbat-o suficient, poate nu m-am jucat cu ea, unde am greșit? Unde?

M-am considerat mereu vinovată pentru toate lacrimile ei. Păi, altfel, cum? Un copil care plânge timp de 4 ani la grădiniță, indiferent de ce aș face și oricât de mult aș pregăti-o, într-o clasă cu o educatoare care de multe ori simțeam că e mai bună și mai potrivită decât mine, sigur i-am făcut eu ceva. Sigur am stricat eu ceva în bunul mers al dezvoltării ei, dar ce?

Cărți despre parenting eu nu prea am citit, nici despre plâns, nici despre teribilii 2, 4 sau 6 ani, pentru că eram deja mamă de un copil mai mare care n-a trecut prin nici o fază de plâns, criză sau tantrumuri. Și nu cred că am un copil excepție, ci cred că fiecare copil vine cu lecția lui să ne-o predea nouă, părinților lui.

Dar care a fost lecția mea de învățare despre plâns?

Ohooo, și n-a fost numai una. Și mi le-am luat pe rând, ca un copil care învață alfabetul.

Prima a fost despre acceptat plânsul în viața mea și greul și turbulențele fiecărei nopți în care m-am trezit timp de 4 ani. Pentru că da, copilul meu cel mic s-a trezit până la vârsta de 4 ani, în fiecare noapte din viața mea de câte 3-4 ori.

Plânsul face parte din viața noastră, și oricât de greu ar fi să-l ascultăm, înainte de orice e nevoie să ne acceptăm cu blândețe oboseala, epuizarea și limitele fizice. Eu nu am avut ajutor în bunici, vecini și nici în soț pentru că așa a fost cursul vieții mele. În schimb, m-am înscris la un curs numai să văd în jurul meu oameni cu aceleași probleme de căzut ochii în gură de somn și de adormit în pauza de cafea și Doamne cât de bine mi-a fost să-i am pe toți în jurul meu.

Era o formă de ventilare, iar când mă întorceam acasă mă simțeam mai vioaie și mai încrezătoare că o pot scoate la capăt. Până la următorul nivel de epuizare.

Apoi, mai târziu, când copilul mergea la grădiniță și mă știa toată clădirea ba de la lacrimile mele, ba de la ale lui, am învățat că nu e mama vinovată întotdeauna de crizele copilului. Nu e mama automat responsabilă de tot ceea ce nu merge conform planului. Lacrimile sunt asociate, de cele mai multe ori, cu momente din copilăria părinților aducătoare de stres și anxietate și, inconștient aceștia caută să îi ofere copilului orice numai să tacă. Iar acest orice, pe termen lung se transformă într-un automatism de tipul: eu plâng  – tu îmi dai, lacrimile devenind un mod de comunicare și de satisfacere a nevoilor, dar mai ales a dorințelor.

Suntem generația băieților care nu au voie să plângă pentru că e rușine, a fetițelor care dacă plâng sunt urâte, lacrimile, tristețea, supărarea nu au ce căuta pe fața noastră. Toată lumea trebuie să joace rolul copilului fericit, să-și înghită lacrimile și tristețea, ajungând astfel să creștem cu toții mari, să ne facem adulți incapabili să gestionăm, din necunoaștere, lacrimile propriilor noștri copii. E vina noastră? Nu, să fim blânzi atunci cu noi și să ne vindecăm că e păcat de toată informația de care beneficiem astăzi și care ne poate vindeca.

Am detaliat această etapă într-un articol separat.

Anii au mai trecut, copilul s-a mărit, dar plânsul a continuat să facă parte din viața noastră. Nu exagerat, dar suficient cât să simt că mai e ceva de rezolvat, că mai e ceva acolo care nu e tocmai în ordine. Dar, ce?

Și pentru că o intenție pozitivă face cât 10 acatiste la popa din sat, acum o lună copilul meu a ales să plece o săptămână la mama, la Bacău. Ea a vrut, eu, din contră, i-am explicat că va sta singură fără mine, am încercat să fiu cât mai imparțială, cu toate că știu că am o problemă de a mă separa de ea. Pe principiul soțului: mai las-o și singură, am încurajat-o să decidă ea, iar ea a ales să meargă fără mine. Și nici n-a ajuns bine că s-a pus pe-un plâns că 4 zile n-am fost bună de nimic. Dacă ar fi fost după mine, m-aș fi dus de a doua zi să o aduc înapoi. Dar soțul meu n-a fost de acord pentru că decizia trebuie asumată, iar ceva îmi spunea și mie că drumul poveștii e pe lăsatul ei acolo.

La final de 4 zile, epuizată să mă sune de 20 de ori pe zi să-mi spună că îi este dor de mine, să o pun să deseneze dorul, fericirea și tristețea, să îi spun că atunci când îi este dor să se uite la desenul cu fericirea ca să învețe să se bucure de ce are în momentul acela, ce mai, povești terapeutice de nu mai știam ce să mai inventez, am înțeles sensul căutării mele:

De ce plânge copilul și nu se mai oprește?

Copiii, noi, fiecare persoană de pe planeta asta nu se naște singur. El vine pe lume transmițând peste generații toată moștenirea genetică a întregii lui familii. De aceea, ca o regulă nescrisă, medicii se trag din medici, preoții din preoți, profesorii din profesori. Asta e ceea ce se vede cu ochiul liber.

Dar copiii, fiecare persoană care se naște pe planeta asta vine și cu traumele generației familiei lui. Nu e o alegere pe care noi ca părinți să o facem pentru copiii noștri, cum nici noi nu am făcut-o când ne-am născut. E sânge din sângele nostru, iar dacă avem vreo îndatorire, aceasta este să fim conștienți de această moștenire, să păstrăm ceea ce avem nevoie și să lăsăm sau să vindecăm ceea ce nu ne ajută.

Copilul meu s-a născut preluând de la un unchi de-al meu trauma părăsirii de către mamă, bunica mea. Bunica nu și-a părăsit copilul pentru că a vrut, ci pentru că la rândul ei, viața a fost cumplită și n-a avut altă soluție decât să-și lase un copil în grija unei surori de-ale ei. Copilul acesta, unchiul meu a suferit enorm, suferință transmisă mai departe copilului meu. Mama lui, bunica mea, a murit cu sentimentul vinovăției supreme, iar eu, am preluat acest sentiment, al mamei care și-a părăsit copilul.

Acum, ne întoarcem în prezent. Eu sunt mama care nu-și poate lăsa copilul nicăieri singur, având mereu impresia că nu fac suficient pentru a-i arăta iubirea supremă, iar fetița mea e copilul care inconștient simte că o părăsesc în orice moment când nu sunt lângă ea. Cu toate că, la nivel conștient ea alege să plece fără mine pe drumul ei, îi place la bunica, îmi confirmă că la grădiniță și la școală doamna o iubește, dar ceva…acolo, dincolo de puterea ei de control o face să dispere.

– Ce, iubirea mea, ce e?

– Dorul, mami, dorul….

Dorul care e bun, dar care e tare greu de dus când nu-ți aparține.

Atunci, în momentul acela, am primit lecția cea mai de preț a vieții mele de mamă. Copiii noștri sunt moștenirea genetică a tuturor străbunilor, viață cu viață, clipă cu clipă, respirație cu respirație.

În a cincea zi de stat la mama și în prima zi de după lucrul intens cu mine, am sunat-o pe mama la ora 16 pentru că fetița mea nu mai dădea nici un semn.

– Ce face, mamă, Beti?

– Nu știu ce s-a întâmplat de ieri până azi, dar s-a apucat de desenat, și-a găsit de lucru prin sertare, nici n-a mai întrebat de tine. De aia nici nu te-am mai sunat.

Vă jur că nu vă mint.

Eu cred în minuni, să știți, în minunile făcute de mamele care nu-și pierd credința că răspunsul stă în inima lor!

 

Sursa foto

 

* Dacă aș avea o baghetă magică, aș face ca toate mamele din lumea asta să-și rupă măcar 5 minute pe zi numai pentru ele, să se relaxeze și să se binedispună. Dar pentru că nu am nici o baghetă magică și șansele să capăt una sunt reduse, am scris Destin de mamă tocmai pentru cele 5 minute din zi pe care le merită fiecare părinte din plin.

** Cutia Pandorei, mi-am imaginat acest joc ca un prieten pe care nu îl avem lângă noi în momentul acela când ne-am dori, când am avea nevoie, să încurajeze femeile să se întâlnească mai des și să se ventileze, să aducă o vorbă bună în cuplu atunci când credem că nimic nu se mai poate face, să zâmbim și să ne amintim că nu suntem niciodată singure!

 

 

 

By Published On: 28/07/2021Categories: Stil de viață0 Comments

Share This Story!

Leave A Comment

Articole Similare

Toate Articolele

Produse

Vezi Magazinul