Toate poveștile au Mamba lor

www.mamipetocuri.ro

Am fost zilele trecute la ziua de naștere a unei fetițe cu un frățior mai mic, de 2 ani.

Cât a durat petrecerea, am tot admirat-o pe mama lor care mai tot timpul a stat cu cel mic în brațe, a fost atentă și protectoare, dar și prezentă în bunul mers al petrecerii. Abia am putut să-mi iau ochii de la ei.

2 ani e o vârstă pe cât de frumoasă, pe atât de provocatoarea în viața de părinte. E perioada în care copilul începe să descopere din ce în ce mai mult, nu stă mai deloc, e într-o continuă căutare și curiozitate, merge dar încă poate cădea cu ușurință, spune cuvinte dar nu se înțeleg toate, încă mai poate fi alăptat, așa că relația cu mâncarea nu e pe deplin clarificată, încă se mai poate trezi noaptea, începe grădinița și lunga perioadă de acomodare, per total, e o perioadă complexă, plină de schimbări care solicită multă răbdare și înțelegere din partea părinților.

Nici pentru mine n-a fost tocmai simplu, doar amintindu-mi de provocările din acea perioadă, mă ia cu palpitații și mă strânge în stomac. De aceea am și admirat-o atât de mult pe mămica ce părea senină și liniștită în ciuda tuturor încercărilor ce vin la pachet cu mirifica vârstă de 2 ani.

Așa că, până la sentimentul că ”eu nu am fost așa calmă ca ea și uite ce frumos se comportă, nu cum făceam eu” a mai fost doar un pas! Și de unde eram eu, mama asumată și încrezătoare care a făcut orice a putut ca să le fie bine copiilor, cum stăteam așa pe bancă admirând oamenii din jur, a început ușor – ușor să se încolătăcească în inima mea, șarpele neîncrederii și a vinovăției.

Da ce spun eu șarpe, direct Mamba neagră care m-a ajuns din urmă cu viteza lumii și m-a mușcat lăsându-mă fără speranța de a primi antidotul de încredere în următoarele 15 minute.

Și ca să mă asigur că mor sigur, m-am apucat să caut prin arhiva cu experiențe un moment similar când la o întâlnire cu mulți oameni eu m-am comportat oricum, dar nicidecum calm cum aș fi visat eu.

Dar cum nu am găsit nici un eveniment care să-mi satisfacă nevoia de autosabotare, de:

– Uite, vezi, acolo ai ridicat tonul la copii!

– Iar acolo, uite, nu l-ai luat în brațe!

– Dincolo, l-ai lăsat singur! Ce fel de mamă ești tu?

Mi-am creat unul.

Mi-am imaginat că era, la fel, ziua cuiva, nici nu conta a cui, un botez, o aniversare, poate, iar eu eram cea mai stresată și nedormită mamă din perimetru.

– Da, Dina, ești mereu stresată, du-te și te odihnește că le transmiți și copiilor stresul tău! auzeam pe cineva strigându-mi în ureche.

– Taci, Mambă! ar fi trebuit să strig, dar n-am făcut-o.

În schimb, am început ușor, ușor să-mi fie milă de mine, să mă întristez, să simt că nu e suficient, că mai ceva de făcut ca să fie bine, până când mi-a apărut Beti în față, calmă și liniștită, m-a luat în brațe, m-a pupat, a luat o gură de apă și a plecat spre prietenele ei. Iar eu am rămas cu ochii lipiți de ea, perfectă, frumoasă și minunată exact așa cum nici în vis n-aș fi sperat.

M-am întors apoi la Mamba mea, dar ochii ei nu mai erau deschiși. Parcă leșinase, așa, iar ușor, ușor, am început să mă văd pe mine,

Eu în povestea mea.

Cea care atunci când al doilea copil avea 2 ani, primul avea doar 4, iar eu abia reușeam să-l liniștesc pe unul, că începea altul să plângă, abia mă înțelegeam cu unul, că începea celălalt să nu mai fie de acord. Amândoi voiau să le citesc în același timp cărți, desigur diferite, unul voia în parc la leagăne, celălalt la tobogane, unul vorbea corect, celălalt se frustra că nu reușește, unul dormea la prânz 3 ore, celălalt doar 1, ne mutasem cu casa, iar acomodarea la noua zonă, noul imobil, drumul interminabil cu mașina prin toată aglomerația cu care nu eram obișnuită, faptul că nu aveam nici un fel de ajutor, nu cunoșteam pe nimeni în jurul meu, iar grădinița cea nouă părea că nu e ceea ce aveam noi nevoie m-au provocat enorm.

Enorm!

Și totuși, astăzi, sunt o supraviețuitoare. Am găsit calea să ne fie bine la toți, eu să rămân cu creierii parțial intacți și chiar să nu mai țip la copii, ei să fie copiii echilibrați, de încredere așa cum nici nu speram.

– Mami, hai să facem o poză împreună, mi-a spus Beti când s-a întors din nou la bază.

www.mamipetocuri.ro

– Ce-mi place cum m-a pictat! s-a bucurat ea.

Iar o stare de liniște mi-a cuprins sufletul. Tot ceea ce am acum, tot ceea ce mă bucură acum e datorită tuturor acelor provocări pe care la-am întâmpinat acum 5 ani.

Nu vinovăție trebuie să simt, ci împlinire că așa stresată, obosită și ciufulită cum eram în perioada aceea a dus la ceea ce văd azi în fața mea: un copil fericit și echilibrat!

Ceea ce vedem la cei din jur, ceea ce ni se pare perfect e doar o mică părticică dintr-un întreg pe care nu-l vom cunoaște niciodată. E baza icebergului, munca, oboseala și nopțile nedormite, suferința și vindecarea care azi nu se văd, dar peste timp, când toate vor trece și vom rămâne singuri cu pozele și amintirile unor momente pentru totdeauna apuse,

Să nu uităm să ne amintim că:

Toate viețile au Mamba lor și un erou care știe să strige:

– Taci, Mambă! Acum, eu scriu finalul propriei mele povești!

 

Sursa foto

* Dacă aș avea o baghetă magică, aș face ca toate mamele din lumea asta să-și rupă măcar 5 minute pe zi numai pentru ele, să se relaxeze și să se binedispună. Dar pentru că nu am nici o baghetă magică și șansele să capăt una sunt reduse, am scris Destin de mamă tocmai pentru cele 5 minute din zi pe care le merită fiecare părinte din plin.

** Cutia Pandorei, mi-am imaginat acest joc ca un prieten pe care nu îl avem lângă noi în momentul acela când ne-am dori, când am avea nevoie, să încurajeze femeile să se întâlnească mai des și să se ventileze, să aducă o vorbă bună în cuplu atunci când credem că nimic nu se mai poate face, să zâmbim și să ne amintim că nu suntem niciodată singure!

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *