Am făcut pauză de la ecrane, iar copiii au supraviețuit

Categories: Jurnal de părinteBy Published On: 08/10/20210 Comments

Sigur ați auzit de experimentul de la Universitatea din Maryland, unde o profesoară le-a cerut studenților să stea 24 de ore fără acces la telefon, tablete, jocuri, fără orice legat de ecrane și internet.

Rezultatele experimentului au motivat-o pe Susan Moeller să continue cu un al doilea experiment mai amplu, extins în majoritatea țărilor din lume, la care reacțiile tinerilor au fost dintre cele mai șocante:

  • Am simțit că o iau razna.
  • Parcă murisem.
  • M-am simțit paralizat, aproape incapabil să trăiesc.
  • Aveam senzația că s-a întâmplat ceva cu mine.
  • M-am simțit atât de singur.
  • Am intrat într-o stare de panică absolută.
  • M-am simțit ca și cum aș fi fost torturat. (sursa)

Copiii noștri nu vor avea, oare, aceeași soartă?

Dacă vreți un răspuns direct și scurt, acesta este:

– Da, vor avea aceeași soartă în câțiva ani.

Și nu e ca și cum universul nu ne pune la încercare cu toată situația actuală, cu școala on line, părinți care ba lucrează de-acasă și abia reușesc să se împartă între serviciu, mâncare, curățenie și copil, ba lucrează la birou și-și lasă copiii ori singuri, ori în grija cuiva ca la final, tot în fața ecranelor să sfârșească.

Ecranele sunt o necesitate, da. Ne ajută să ne dezvoltăm, să ținem pasul cu materia școlară, cu prietenul aflat în carantină acasă, cu tata plecat la muncă în străinătate.

Dar necesitatea e 15%, iar restul dependență.

Andre, copilul meu cel mare în vârstă de aproape 10 ani, a avut săptămâna trecută școală online. Intra în cameră la 8 și ieșea la 14 cu o pauză de 15 minute la când mânca prânzul.

Nu-l vedeam la ochi decât după amiază când îl duceam la fotbal, ca apoi să vrea iar pe tabletă sau să se uite la un serial că doar:

– Mami, eu dimineață am făcut școală, nu am stat pe ce am vrut eu.

În condițiile în care Andre nu are telefon sau tableta lui, ci totul este raționalizat de mine.

După săptămâna aceasta, s-a întors la școala fizică, dar eu nu m-am mai înțeles cu el.

Parcă aveam alt copil în casă. Era o continuă discuție despre orice.

Nu vreau, nu am chef, mă doare capul, nu pot dormi, nu mi-e foame, mă enervează Beti de îmi vine să-i dau una, lucru care se mai și întâmpla și care m-a pus serios pe gânduri, mi-am făcut tema dar de fapt, nu și-o făcuse, zicea că citește dar de fapt, nu citea. Lucruri absolut incredibile pentru rutina familiei noastre.

Mă consider o mamă flexibilă. Mă dau după copii atâta timp cât și ei se dau după mine. Însă, când am înțeles că mă minte doar ca să câștige timp pe ecrane, nu mai simte foame și începe să doarmă prost, am făcut doi pași în spate și mi-am pus întrebarea:

– Ce naiba se întâmplă?

Copilul meu, după o săptămână de online era transformat ca și cum 9 ani de educație și rutină aproape că nici n-au existat.

Nici nu mai spun de faptul că îi ceream să îmi povestească ce a făcut la școală, iar limbajul era sacadat ca și cum nu se putea concentra pe o idee.

Iar când în drum spre fotbal, 3 zile la rând nu mai îmi auzeam gândurile de certurile cu soră-sa din mașină, am zis:

– Gata, dragilor! Astăzi nu mai primiți ecrane!

Unde astăzi s-a transformat și în a doua zi tot pe motiv că lucrurile nu au revenit la normal.

Am pus zilele trecute o fotografie cu ei doi, jucându-se seara, înainte de somn și m-a întrebat lumea cum de-am reușit.

copii seara jucandu-se fara ecrane

– Greu, aș fi spus și nu pentru că e greu să spui ”Gata, cu ecranele!”, este foarte greu să poți să-ți depășești teama că există viață și după ecranele copiilor.

Viață cu tine ca om și viață cu ei, ca părinte.

Pentru că oriunde scoți ceva, trebuie să pui ceva în schimb. Iar părinții, și așa alergați în toate direcțiile vieții, uneori nu mai au resurse să mai pună. Și preferă să nu scoată. Că e comod, că nu mai fac față la haos, la criză, la necunoscut. E destul de imprevizibilă viața, măcar ce știu că funcționează să lase să funcționeze.

Și e o alegere bun și sănătoasă atâta timp cât nu începe să ne conducă viața și nu ne pavează viitoarea adolescență cu traume, crize existențiale și mai grav, probleme psihice care devin din ce în ce mai dese și la noi în țară, în rândul tinerilor.

Nu știu despre voi, dar eu categoric nu vreau să cresc azi viitorul adult de mâine care în lipsa internetului sau a telefonului va simți că moare.

Am încredere în capacitatea mea de părinte că pot să cresc un copil echilibrat și suficient sieși, care știe să trăiască și să supraviețuiască indiferent de ambientul din afara controlului nostru.

Refuz să cred că într-o zi, copilul meu în lipsa internetului va simți că viața lui s-a terminat.

Și e nevoie să creez acum acea plasă de siguranță despre care tot vorbesc în acest spațiu la care să se întoarcă ori de câte ori va simți că-i fuge pământul de sub picioare.

Iar această plasă nu sunt eu, așa cum cred foarte mulți părinți. Înlocuirea ecranelor sau a tehnologiei, la modul general, nu implică automat prezența fizică a părintelui.

– Aaa, păi dacă nu mai stă pe telefon, trebuie să fac eu ceva cu el. Iar eu nu am timp!

Nu neapărat. Copiii au nevoie să se plictisească pentru a ști ce să pună în locul ecranelor. Plictiseala e despre a sta cu tine, a citi, a desena, a scrie, a-ți imagina, a alerga, a sări, a te juca, a inventa, a face curat, a găti, a face un milion de lucruri pe care mintea noastră și le poate imagina dacă îi dăm voie și o eliberăm din chingile internetului.

Când copiii mei au rămas fără acces la tehnologie, la început au fost în sevraj:

– Ce e viața asta fără televizor? Ce să fac acum? se întrebau ei.

Apoi, au descoperit jocuri primite la Crăciun de care uitaseră, și-a descoperit un partener de joacă în sora și fratele de lângă ei, au făcut smothie-uri împreună, au învățat să își pună singuri vasele în mașina de spălat, au învățat ceasul ca să știe cât mai e până se pune masa, au venit să mă întrebe:

– Mami, te pot ajuta cu ceva că nu mai știu ce să fac!

Atunci am înțeles cât de parșivă este teama care ne sugrumă zi de zi și ne pierdem autoritatea în fața ecranelor și cât de fabuloasă este viața asta care ne servește lovituri peste ceafă că poate ne-om trezi la realitatea care ne bate în geam!

Sursa foto

** Destin de mamă este o reprezentare cu tușe ironic-amuzante a vieții de familie de astăzi,
precum și a universului interior al femeii contemporane, răvășite și supraîncărcate. Dina a
găsit soluția de a te lăsa, ca femeie, în ghidajul instinctului și al intuiției feminine, recunoscute
ca fiind salvatoare, plus o bună educație – adică ceea ce știi după ce ai uitat tot.” (Oana
Moșoiu, soră, trainer, voluntar, profesor, mamă ș.c.l)

*** Cutia Pandorei, jocul pe care mi l-am imaginat ca o cutie specială de bijuterii unde ne strângem cele mai intime momente.

Pandora este prima femeie de pe Pământ creată de zei despre care se spune că din curiozitate a dat drumul în lume tuturor relelor rămânând Speranța ca ultimă redută înainte de finalul călătoriei omului prin viață.

Celebra Pandora alături de Cutia ei ne spune, însă, prin povestea ei, că firul vieții se împletește
din lecțiile pe care ni le luăm în cele mai neașteptate și provocatoare situații. Și că niciodată nu suntem singuri!
Rămâne lângă noi mereu Speranța că până la urmă femeia va fi înțeleasă, iar bărbatul va duce gunoiul.

Share This Story!

Leave A Comment

Articole Similare

Toate Articolele

Produse

Vezi Magazinul