Cum liniștesc copilul în criză

Înăuntrul nostru stă un copil care are nevoie de atenție.

Înăuntrul copiilor noștri stă nevoia de atenție din partea părintelui adult.

Așa se explică de ce nervii copiilor se încheie de cele mai multe ori cu crize generalizate în care copilul plânge, iar părintele urlă. Sau, invers.

Astfel că, deseori se ajunge ca părintele să-și impună punctul de vedere, activând apoi, sentimentul de vinovăție: oare, am exagerat? oare, am greșit? oare, sunt un printe rău? Sau, alege să facă după voia copilului, numai să-l vadă fericit. O fericire iluzorie, desigur, care ține mai puțin de o zi. Atenția își cere mereu tributul.

Cu un copil interior suferind după atenție este foarte greu să poți fi un părinte echilibrat atunci când propriul copil știe exact ce buton să apese ca să te arunce în haos.

V-am mai spus că primim copiii de care avem nevoie.

Dacă aveți, ca și mine, un copil care face crize pentru că vrea să mănânce o bomboană dar fără să-i lipsească nici una din pachet, iar voi vă pierdeți cu firea după 10 minute de plâns isteric, înseamnă că tocmai v-ați accesat copilul interior dornic de atenție.

Iar dacă vă uitați mai bine, o să vă dați seama că acum sunt doi copii care plâng după atenție și nici un adult care să-i rezolve.

Ce e de făcut?

Păi dacă nici eu nu mi-am pus întrebarea asta în ultimii 8 ani, nu știu cine.

În teorie, că pe asta o știu cel mai bine, ideal este ca adultul să fie conștient că tocmai i s-a apăsat butonul de ”avarie” și e nevoie să facă o pauză. Să plece din cameră, să se închidă în baie după cum spune o carte cunoscută de-a mea, să respire de 64 de ori pe balcon, să ia o pernă și să urle în camera de lângă, practic, orice, numai să nu intre în povestea copilului. Că oricât ar părea, nu e povestea lui. E doar o iluzie că are ceva copilul cu voi sau că v-a pus gând rău nervilor deja obosiți după o zi de muncă.

Nu! Copilul are o nevoie de a plânge, e obosit, vrea mâncare, vrea să se joace, are o frustrare de la școală și nu știe să o verbalizeze sau nici el nu știe despre ce este vorba, dar îi vine așa, să urle. Cum și nouă ne vine să urlăm uneori, chiar și fără motiv. Nu vi s-a întâmplat să vă enerveze cineva și nici măcar să nu știți de ce? Mie, da!

Acum, să vă spun practic cum am rezolvat eu crizele copilului care vrea imposibilul.

Dincolo de a încerca să-mi mențin calmul, de a respira și a-mi spune că nu e despre mine, cumva să rămân în rolul de adult echilibrat și să evit a mă duce pe copilul meu interior care are nevoie de atenție, am creat acest personaj: bebelușul de 2 ani.

De câte ori îmi văd copilul plângând dând tonul unei crize memorabile, mă cobor la nivelul lui și îi spun:

– În acest moment te comporți ca un bebeluș de 2 ani care nu știe să spună de ce plânge. Dar tu acum, în acest moment, ești un copil mare, uite, ai 8 ani, poți să spui dacă te doare ceva, dacă te deranjează ceva, dacă vrei să plângi pur și simplu, iar eu să te țin în brațe.

Practic, îmi ancorez copilul în realitate. În prezent. În momentul acum.

Uneori, se liniștește în brațele mele și îmi spune motivul pentru care îi venea să urle. Alteori, simte să urle preț de mai multe minute, situație când îi spun:

– Uite, înțeleg că te deranjează ceva, eu nu știu în acest moment cum să te ajut. Te las să plângi, eu sunt aici, lângă tine (sau în camera mea, dacă e prea multă furie și nu pot să o conțin) și când te linișești și putem vorbi, eu sunt prezentă lângă tine. Să nu uiți că eu te iubesc cel mai mult pe lumea asta. Și tot ce fac este pentru că te iubesc cel mai mult pe lumea asta.

Până acum mi-a ieșit de fiecare dată. Eu am plecat, el a rămas să mai plângă puțin, apoi și-a revenit și am stat de vorbă despre ce s-a întâmplat. În timp, se va forma mecanismul de gestionare a crizelor și trăiesc cu speranța că peste ani, va deveni un adult care știe să-și găsească echilibrul în mijlocul furtunii emoționale.

Însă, ce m-a făcut să vă scriu acest articol a fost însăși copilul care într-o zi, trecând prin fața locației unde a făcut balet vreun an de zile, am avut această discuție:

– Aici am făcut eu balet, nu-i așa, mami?

– Da, și plângeai de fiecare dată când mergeai. Voiai să mergi și când trebuia să intri în sală, urlai de nu mai știam ce să-ți fac. Iți amintești? De ce plângeai dacă voiai să faci balet?

Iar ea mi-a zis:

– Așa îmi venea să plâng, dar ce aveam nevoie era să vorbești ușor cu mine. Așa cum fac părinții buni.

Așa că, da, dragii mei. Copiii nu au nevoie de bomboane, ecrane sau promisiuni de cadouri surpriză ca să se liniștească dintr-o criză.

Ci de un părinte care știe să-și acceseze adultul echilibrat din interior și să vorbească blând.

Restul e poveste cu final fericit!

 

Sursa foto

By Published On: 05/05/2022Categories: Jurnal de părinte0 Comments

Share This Story!

Leave A Comment

Articole Similare

Toate Articolele

Produse

Vezi Magazinul