În numele umbrei și a luminii

Aș putea număra pe degetele de la o mână dățile când mi-am prins părul în coadă.

Dina cu parul lung

Nu-mi place pentru că îmi dă o stare de nepotrivire cu cea care sunt azi, Dina care își face timp pentru ea ca să-și facă părul.

O iluzie.

Trăim în atât de multe preconcepții despre noi: eu nu mănânc decât salată cu ton, eu nu mă îmbrac decât în pantaloni, eu nu pot să mint, eu nu mă machiez sau nu port tocuri, eu nu am nici o problemă, eu sunt fericită, mi-e bine cu mine așa, cu 10 kg în plus, mie mi-e bine cu soțul meu care mă critică, așa învăț să fiu mai bună, fără el nu o să reușesc și câte și mai câte.

Scenarii pe care ni le spune creierul ca să nu ieșim din zona de confort pentru că dincolo, e greu și doare. Dăm peste noi, copilul din noi care a fost criticat că e gras, că nu e suficient de bun, de frumos, de deștept, de inteligent, de atent, dăm peste o versiune a noastră care nu ne place și de care am fugit ca să ne fie în final, bine.

O iluzie.

Niciodată nu-i va fi bine adultului din noi, dacă nu îi este bine copilului din noi. Nici nouă, dar nici copiilor noștri și nici celor din jurul nostru.

Totul începe cu noi, cu copilul din noi.

M-am uitat mult timp la poza de mai sus ca să înțeleg ce e dincolo de părul prins cu care am plecat destul de nefericită de-acasă.

– Bine, Dina, ai timp de toate numai de tine, nu! Când ai ajuns să-ți prinzi părul în coadă pentru că nu te-ai mai vopsit de 4 luni? mi-am zis eu, dur.

Ca să mă doară și mai tare.

Și m-a durut când am fost la Lidl să iau lapte, m-a durut când m-am întorsc acasă și mi-am făcut cafea, m-a durut când m-am apucat de proiectele mele, m-a durut că nu sunt suficientă pentru mine.

Iar apoi, cu gândul acesta nu m-am dus să-mi fac bucle și nici să îmi un cercei ca să mă simt mai bine, am început să caut mai adânc, să mă duc în durerea aceea și să mă întreb:

– Ce e dincolo de primul strat? Unde mă duce durerea asta?

Și mi-a sunat întrebarea asta mult timp în cap, spre după amiază, când am dus copiii la bazin și am rămas singură în mașină. Mi-am pus o muzică de la Mei Ian, v-am mai povestit de ea, i-am spus creierul să aibă puțină răbdare cu mine, să mă ajute și să tacă puțin.

Și când s-a făcut liniște în capul meu, și m-am conectat cu intuiția ca să vizualizez ce e nevoie să fac ca să fie bine, a ieșit din inima mea copilul meu interior.

Ionela.

Așa cum iese duhul din lampa lui Alladin, ceva uriaș, puternic, dar închis într-o cutie mică, mică.

Eu sunt Dina Ionela. Doi oameni într-un singur corp. Și totuși, Ionela, pentru mine, n-a mai existat de mult.

Nu știu cine e, nu o cunosc, dar mi-e teamă să nu o abandonez și să nu moară și Dina o dată cu ea.

Ionela purta părul în coadă, zâmbea mereu, visa să plece în București și să aibă mulți, mulți prieteni, să scrie cărți, să iubească și să fie iubită.

Dar Ionela a rămas pentru totdeauna închisă în camera ei din Bacău și în schimb, Dina a plecat la București, Dina și-a făcut mulți prieteni, Dina a scris cărți, Dina a iubit și a fost iubită.

Nu știu cine este Ionela și nici n-am vrut-o în viața mea pentru că îmi aducea foarte, foarte multă durere!

Dina nu poartă părul în coadă, dar Ionela, da.

Acum, în plin proces de rescriere a programului de funcționare am înțeles că fără Ionela nu sunt eu. Și  m-am așezat lângă ea, cu cea mai mare frică pe care am simțit-o vreodată, acolo, în camera din Bacău, iar ea nici măcar nu s-a uitat la mine.

– Păi nu te cunoaște, am auzit o voce. Nu știe cine ești!

Luni de zile n-a știut de mine, luni în care nici eu nu am mai știut de mine. Cine sunt? Ce caut aici?

Azi, când Ionela a ieșit puternică din lampa lui Alladin, strigându-mi cu o forță incredibilă:

– Ai nevoie de mine ca să-ți îndeplinești visul!

am înțeles că eu sunt Dina Ionela, și în sfârșit, m-am adus la mine, acasă.

Puterea noastră stă în vulnerabilitatea noastră.

Drumul împlinirii trece prin iad și abia când îți înfrunți cele mai grele dureri, începi să vezi drumul luminat.

Niciodată, niciodată nu mi-a fost mai clar că puterea de a face tot ceea ce visez stă în întregimea mea.

Suntem umbră și lumină. Și vrem mereu să ni se vadă și să fim văzuți doar în lumină. Să ni se vadă doar partea bună, și chiar și atunci când iese un colțișor de umbră, decât să ne cerem iertare, preferăm să-l scoatem tot pe celălalt vinovat. Tot noi în lumină să fim.

Dar lumina e făcută din întuneric. Dacă n-ar fi întunericul, n-am cunoaște lumina.

Toate începuturile încep cu un haos, și e doar alegerea noastră dacă rămânem în el sau îl luăm cu noi, ca să găsim lumina.

Eu de azi sunt Dina Ionela. Și simt o eliberare incredibilă în mine. Simt putere, curaj, încredere.

Simt tot ceea a făcut Ionela de-a lungul acestor ani ca Dina, azi, să fie împlinită.

Draga mea, bucată dureroasă din mine, bine ai venit la noi în viață! Uite ce bine ne-a ieșit!

De acum înainte, mergem împreună la drum și împreună vom trece peste toate provocările și nimic nu ne va opri să ne atingem visele!

By Published On: 25/05/2022Categories: Stil de viață0 Comments

Share This Story!

Leave A Comment

Articole Similare

Toate Articolele

Produse

Vezi Magazinul