Copilul face prostii și tot să-l iau în brațe?

Cele mai mari și cele mai complicate discuții pe care le am cu soțul acasă nu sunt despre bani, așa cum probabil se bănuiește, ci de la copii.

Îmi amintesc că am auzit, la un moment dat, o vedetă la televizor spunând că partea bună în a-ți crește singur copilul, respectiv fără soț, e că îl poți educa cum te taie pe tine capul.

Iar eu, în acel moment, am fost invidioasă pe ea.

Pentru că mi se părea, dar nici acum nu sunt departe, că este super obositor să te pui mereu de acord cu partenerul în ceea ce privește educația copiilor.

Cel mai simplu e să faci cum vrei, cum consideri, tot tu greșești, tot tu te ierți, iar o iei de la capăt și gata. Job done!

De aceea, probabil, majoritatea mamelor au tendința de a le face ele pe toate, excluzându-l uneori voit, alteori inconștient pe partener din procesul educațional al copilului. Uneori e mai simplu, alteori, e mai greu, iar abia atunci când ai nevoie de ajutor, realizezi că nu mai are cine să te ajute. Că partenerul s-a obișnuit doar să aducă bani în casă. Însă, cu puțină claritate se face pace în orice cuplu care se iubește.

Nici noi n-am fost departe. Eu am crescut copiii singură și mi-a plăcut pentru o perioadă să le fac pe toate cum credeam eu.

Însă, când a venit momentul acela de am simțit că nu mai pot duce nopțile nedormite, cam pe la 2 ani ai celui de-al doilea copil, am cerut ajutor disperat primului om care purta același nume cu ai copiilor.

Ei, și de aici, dragii moșului, au început provocările vieții mele!

Și una dintre cele mai mari a fost cea despre care mi-ați povestit și voi în multe rânduri când am discutat despre țipăt: de ce să-mi iau copilul iau în brațe când a făcut prostii pentru că fix atunci râde mine. Ce înțelege el dacă îl iau în brațe atunci când a făcut ceva greșit? Că îl încurajez și nicidecum că a greșit.

Pe scurt, când vă luați copilul în brațe atunci când a greșit înțelege că-l iubiți indiferent de cum se comportă.

Pe larg, procesul e mai amplu că prima dată a trebuit să mut niște munți, după cum spuneam, cu modul de a gândi al soțului meu. Care nici acum nu e tocmai convins că sunt pe drumul cel bun, dar deja s-a obișnuit cu stilul meu și nu mai spune nimic.

O să încep prin a reitera faptul că sunt mama care își ia copilul în brațe indiferent de ce prostie a făcut, dacă țipă sau îmi vorbește urât, lucru care mă enervează cel mai mult și cel mai mult. Lipsa de respect pentru mine e problemă critică, dar vorbim despre ea cu altă ocazie.

Îmi iau copilul în brațe pentru că oamenii sunt formați, la modul cel mai simplu posibil, din

Cine sunt și ce fac

Copilul meu este universul meu, sufletul pur, iubirea vieții mele, absolutul din noi.

Copilul meu face prostii. Nu există copil, nu există adult, nu există ființă umană pe planeta asta care să nu facă prostii la orice vârstă. Mai rușinos e un adult care face prostii după ce a trăit niște ani și teoretic, are mai multă experiență de viață să nu facă prostii decât un copil care abia acum începe să priceapă cu ce se mănâncă viața.

Atunci când un copil face prostii, voit pentru a-și testa limitele sau fără să vrea pentru că nu știa ce se poate întâmpla sau din pură curiozitate, vorbim despre un comportament.

Comportamentul nu este definitoriu. Faptul că a făcut o prostie sau o sută, nu-l face un copil rău. E doar un copil care are nevoie să fie educat și învățat de părinți despre ce este bine, corect, despre ce este de evitat în viață.

Deci, tot pe noi, părinții cade responsabilitatea.

Dacă îi spuneți de 50 de ori să nu facă și el face, înseamnă că v-ați pierdut autoritatea în fața lui și, din păcate, tot problema voastră e. Nicicum a copilului.

Așa că, atunci când vă luați copilul în brațe după ce a făcut o prostie, de fapt, vă luați pe voi și vă întrebați, în gând: Oare ce trebuie să fac mai bine ca să nu se mai repete povestea asta?

Iar cu voce tare îi spuneți:

– Știi, eu pe tine te iubesc foarte mult, aș face orice pentru tine. Însă, acum, mi-e foarte greu sa înțeleg de ce te comporți așa. Sincer, nu știu ce aș putea face să te ajut să nu mai faci așa.

Dacă râde e pentru că nu știe să reacționeze altfel. Chiar dacă vi se pare lipsă de respect, și din nou, e un lucru care pe mine mă irită maxim, spuneți-i:

– Mă deranjează foarte tare faptul că tu râzi când în mine se rupe sufletul. Eu te iubesc foarte mult, dar comportamentul tău mă doare și simt că nu înțelegi cu adevărat că ai un comportament care nu e corect. De aceea, astăzi, nu ai voie pe ecrane.

Un comportament nepotrivit se limitează printr-un comportament potrivit.

Nu pedepsim comportamentul copilul neluându-l în brațe sau țipând la el, afectându-l emoțional.

Ci, având un comportament corect față de un comportament incorect al lui.

Iubirea cu accesul la ecrane nu au nici o legătură.

Iubirea este necondiționată, pentru totdeauna, legată de sufletul copilului.

Comportamentul este ceva care se modelează cu exemple corecte și limite sănătoase.

Când spunem luat în brațe, ne referim la un copil mai mic, până în 4-5 ani. Eu pe cel de 10 ani nu-l mai iau în brațe, dar stau de vorbă cu el calm, ochi în ochi, îl asigur de iubirea mea, dacă plânge și trântește ușa, mă duc după el și vorbesc prin ușă apoi îi dau spațiu, iar dacă e nevoie tot îi cumpăr ghete de fotbal noi pentru că una e nevoia reală, alta e un comportament nepotrivit. După cum spuneam mai sus.

Dar dacă nu e atent la școală, de exemplu, sau îmi vorbește urât, tot stau cu el, îl mângâi, dar tot nu-i dau voie la ecrane.

Desigur, nu toți copiii sunt la fel. La cea mică, funcționează luatul în brațe oricând, oriunde. Fără acces la bomboane.

E adevărat și asta o pot confirma, varianta cu blândețe, fie că vorbim de luat în brațe, vorbit calm sau mângâiat dă rezultate pe termen lung.

Bărbații care prin natura lor sunt reprezentați de verbul ”a face” au nevoie de rezultate acum.

Dar acum nu se poate. Când vorbim de educația copiilor și de dezvoltarea creierului care are loc până la 21-24 ani e nevoie de timp, răbdare și blândețe.

E nevoie de 4 ani de teme nefăcute și scris urât ca să prinzi a cincea cu note mari. Doamne îți mulțumesc pentru că mi-ai dat încredere!

Aș putea să vă spun că e simplu.

Și e, dacă ești un adult echilibrat. Dar cine e?

Eu tocmai am ieșit dintr-o criză cu ambii copii pentru că nu mai suport să-i aud certându-se. Simt, la propriu, că mor de nervi.

I-am luat pe amândoi după ce am ascultat 30 de minute muzică de calmare ca să mă pot aduna în mine, am vorbit foarte ferm cu amândoi, le-am zis durerea mea: că îi iubesc, că înțeleg să se mai certe și să se contreze, dar că ei nu se văd pe ei înșiși cum se ceartă de dimineață de la cine trebuie să pună laptele în frigider până seara când nu-și mai amintește cine trebuie să curețe la pisică, și că eu trebuie să le iau pe toate în plin. Că mă chinui să fac pace între ei și ei nu mă ascultă, și pentru mine este foarte greu și că probabil voi avea nevoie să plec un weekend de acasă singură pentru că nu mai îmi aud gândurile și să caut soluții ca ei să se împace mai bine.

Iar apoi, i-am trimis la ei în cameră să citească până voi termina eu mâncarea.

Restart că nu se mai putea!

Am deschis, cu această ocazie, prima pagină dintr-un proiect nou de părințeală: cum să îmbunătățesc relația dintre copiii mei. Vă jur, că o iau razna!

Dacă n-o să-și ducă dorul, să nu-mi spuneți mie pe nume!

Revenind la iubire și limite sănătoase, cam în aceste două cuvinte stă rezolvarea.

Și vă mai spun ceva: în momentul în care vă tratați copiii cu răceală pentru că au făcut ceva nepotrivit, pe termen lung se creează o relație nesănătoasă:

1. ori copilul dezvoltă teamă pentru acel părinte, teamă care se arată fin, în momente cheie, la școală, în relație cu colegii, bullying, ascunde adevărul, etc.

2. ori copilul dezvoltă o nevoie de iubire masivă și se atașează de oameni străini, de multe ori, nepotriviți.

Iar asta, din păcate, nu se vede la vârste fragede, ci târziu, când copilul crește și procesul de vindecare devine mai anevoios.

Așa că, pe cuvânt de mamă care a trecut cam prin toate cele de mai sus, luați-vă copiii în brațe, asigurați-i de iubirea voastră, MAI ALES în momentele grele pentru că asta creează în ei plasa lor de siguranță: voi.

Când le va fi cel mai greu și cel mai greu în viață, o să vină la voi pentru că știu că indiferent ce fac, sunteți acolo cu brațele deschise.

Copiii mei, chiar și când sunt supărată pe ei, și supărată rău, tot la mine vin să-i iubesc.

Îmi zic:

– Știu că ești supărată, dar mă iei puțin în brațe, că și eu sunt supărată pe mine!

Iar cel mare care nu e cu luatul în brațe:

– Am citit 3 capitole, am făcut un puzzle, pot să te ajut la bucătărie?

Iar pentru mine astea sunt cele mai frumoase declarații de dragoste!

Care îl inspiră și pe soțul meu, dacă înțelegeți ce vreau să spun :)

Sursa foto

By Published On: 18/10/2022Categories: Jurnal de părinte, Uncategorized0 Comments

Share This Story!

Leave A Comment

Articole Similare

Toate Articolele

Produse

Vezi Magazinul