Când copiii ne vorbesc urât e lipsă de respect

Îmi amintesc că a făcut vâlvă acum cîțiva ani pe internet, un articol pe tema vorbitului urât copiilor cu părinții, articol cu care eu, atunci, nu am fost de acord. Se spunea că e ok să vorbească urât copiii cu părinții, că e o furie care trebuie eliberată.

Pe atunci, eu aveam copiii mici, nici nu vorbeau, știu doar că, sensibilă la cuvinte din fire, mi-am zis clar: eu nu voi accepta copiii mei să-mi vorbească urât!

Multe mi-am mai zis că nu voi face și multe cu vârf am mai făcut, dar de asta m-am ținut de cuvânt!

Copiii mei sunt azi mari și vorbesc de două ori mai multe decât mine, dar tot nu accept să mi se adreseze urât, vulgar sau cu lipsă de respect!

Este limita mea peste care nu trec.

Pot înțelege că sunt supărați, frustrați, furioși și că au nevoie să-și elibereze nervii, dar sunt atât de multe moduri de a o face, încât vorbitul urât nu e unul dintre ele.

Eu, de exemplu, nu l-am jignit niciodată pe soțul meu sau pe copii.

Nu spun: ești prost, nesimțit, în schimb, spun: îmi este incredibil de greu să înțeleg cum o persoană atât de deschisă la minte ca tine nu poate înțelege că nu asta am vrut să spun sau că nu vezi că trebuie dus gunoiul. Când vorbesc cu soțul meu.

Copiilor le spun așa: mă enervează maxim, maxim, maxim, și aici ridic tonul, să văd că nu te concentrezi ca să faci acest calcul corect.

Pentru că apelativele jignitoare se referă strict la un comportament care nu este definitoriu persoanei. De aceea, este incorect și neplăcut să-i spunem cuiva: ești un prost!

Pentru că nu e prost. A făcut ceva prost. Comportamentul lui este prost. Însă, dacă îi arătăm unde a greșit, comportamentul devine bun, dar persoana rămâne aceeași. O persoană cu un comportament mai bun.

Beti are de multe ori tendința să-mi răspundă:

– Te rog să nu mai vorbești acum, termină de mâncat! îi spun eu.

– Da cine vorbește? răspunde ea.

Moment când mie mi se întunecă privirea. Dar eu o iau ca o lecție de răbdare și gestionare a nervilor tot pentru mine. Nu o scot pe ea vinovată, ci din contră, e maestrul meu de a-mi oferi lecțiile necesare pentru dezvoltarea mea emoțională.

De aceea, îi răspund:

– Beti, în acest moment demonstrezi lipsă de respect în fața mea. Iar pentru mine, știi foarte bine, lipsa de respect e foarte dureroasă. Mă deranjează și mă doare.

5 minute mai târziu va începe să plângă ”degeaba”, dar de fapt, niciodată nu e degeaba. Plânge pentru că i-am pus limită clară și este frustrată. Pentru că știu ce se petrece, cunosc filmul, o iau în brațe și reiterez:

– Știi cât de mult te iubesc, tu ești pisica mea minunată. Ca tine nu mai e nimeni. Dar, te rog, nu mai îmi vorbii urât că mă deranjează.

Am momente când nu mai am răbdare și-i spun direct, pe un ton ferm:

– Mă superi foarte tare când vorbești așa! E lipsă de respect! Eu te iubesc și tu-mi vorbești așa?

Sunt un milion de forme de a pune limite sănătoase copiilor când vine vorba despre modul de exprimare.

Mi-e teamă însă, că nu e vina lor când îi auzim pe stradă vorbindu-le prietenilor cu:

– Prostule!

– Handicapatule!

– Idiotule!

Modul copiilor de exprimare se învață, în primul rând, acasă. Apoi, la ecrane, apoi, în societate.

Dacă vrem copii care vorbesc civilizat în societate, atunci trebuie să fim părinții care vorbesc civilizat în familie.

Evident, că excepții există întotdeauna.

Să nu fiți lângă mine când văd cum se oprește unul în fața mea la sensul giratoriu gol.

Sensul giratoriu nu are stop, deci ne oprim să dăm prioritate NUMAI dacă sunt mașini intrate în sens. Atât! În rest, mergem cu atenție.

Dar eu mă enervez pentru neputința mea de a zbura peste cel care se oprește în fața mea degeaba. El nu e prost, cum îi spun eu, în realitate, eu nu am răbdare și nici empatie să mă gândesc că nu a învățat bine codul rutier. Și că nu toți suntem buni șoferi, că așa cum el nu știe că nu trebuie să se oprească la sensul giratoriu gol, nici eu nu știu Teorema lui Pitagora. Iar poate el o știe și poate e și un foarte bun inventator și nu se știe dacă peste câțiva ani nu o să ne salveze viața în vreun fel sau altul.

Că Universul nu doarme și tot ce vedem în jur sunt lecții ca să fim noi mai buni, mai răbdători, mai civilizați!

Mă uimește la modul absolut cât de urât se vorbește astăzi pe stradă și în grupurile de tineri.

De multe ori, am impresia că sunt extraterestru când într-un grup de copii se aude Beti:

– Mami, Mirciulică i-a spus ”postule” nu știu cui.

Iar Mirciulică râde ca și cum:

– Prost e un cuvânt frumos!

Iar eu trebuie să explic mereu:

– Prost nu e un cuvânt frumos când îl face pe celălalt să se simtă rău sau nepotrivit.

Nu e un proces simplu de educație, dar e ceea ce e corect.

Iar eu prefer să fie corect, decât simplu.

Că într-o zi, copiii mei vor iubi niște oameni, iar oamenii aceia vor avea nevoie să știe că sunt buni, frumoși, minunați, chiar dacă uneori au un comportament nepotrivit.

Și îmi doresc și copiii mei, la rândul lor, să știe să accepte lângă ei oameni care le vorbesc cu respect.

Că noi nu ne educăm copiii pentru acum și aici. Ci pentru atunci când noi nu vom mai fi lângă ei să le îndreptăm calea. Să-i luăm în brațe și să le confirmăm că-i iubim. Alții o vor face pentru noi, iar acești alții aș vrea să fie cei potriviți lor.

Sursa foto

By Published On: 19/10/2022Categories: Jurnal de părinte0 Comments

Share This Story!

Leave A Comment

Articole Similare

Toate Articolele

Produse

Vezi Magazinul