În fiecare clipă putem alege să fim fericiți

În continuare, stau și mă minunez cât de controlați suntem de mințile noastre, de altfel, foarte inteligente, dar pline ochi de teama de necunoscut, de teama de a suferi, de teama de a ne întoarce în locuri dureroase. De a retrăi emoții pe care nu le mai vrem în viața noastră.

Și mă uitam la mine. Că nu e frumos să te uiți la alții. Ne uităm la noi și îi înțelegem mai bine pe ceilalți.

V-am mai zis că eu stau lângă Mânăstirea Cernica și aș putea să mă duc în fiecare zi la plimbare cu Dumnezeu de braț. Dar nu mă duc. Că e frig, că n-am timp, că mi-e foame, că mi-e orice și na, nu se mai leagă lucrurile.

Pe de altă parte, îmi zic mereu: când e să trebuiască să mă duc, mă cheamă el pe mine Dumnezeu la o discuție.

Și m-a chemat azi, să dau raportul.

Am muncit toată ziua, și cu vreo 30 de minute înainte să-mi iau copiii de la școală, mă uit pe geam.

Văd o zi incredibil de frumoasă pentru luna noiembrie și mă trezesc gândind:

– Anume ne-a dat Dumnezeu ziua asta frumoasă, să mergem în natură să vorbim cu el!

Ca să vedeți, voi, cum lucrează Universul, prin noi înșine.

Apoi a venit mintea, normal:

– Și-a luat copilul căștile la școală, nu mai poți asculta muzica preferată ca să meditezi! Nu te mai duce!

Vine inima:

– Este momentul să aplici ce înveți: stai cu tine, ascultă-te, vezi ce te doare, pune-ți stetoscopul la urechi și ascultă-ți sufletul!

M-am încălțat rapid și-am ieșit pe ușă cât de repede am putut ca să nu o mai aud pe minte cum striga:

– N-ai mâncat! Stai, bea apă! Mai stai puțin, că n-ai stins lumânarea!

O stinsesem, eram convinsă, dar toate temerile mi s-au activat! Toate, numai să nu mă duc unde inima știa că voi găsi soluții!

Am oprit în parcarea de sus, și-am luat-o pe jos. Nimeni. Gol. Exact cum îmi place, eu și cu Dumnezeu.

Îmi umplu plămânii de aer curat și-l întreb:

– Doamne, de ce nu vin, oare, mai des la tine? E atât de bine aici, la tine!

– Ți-e teamă, Dina! mi-a răspuns el.

El răspunde tot timpul, să știți!

– Mi-e teamă, Doamne, așa e!

– Dar nu de mine!

– Știu, Doamne, mi-e teamă de mine. Că găsesc în mine Adevărul și nu vreau să-l văd!

A zâmbit. Mă știe atât de bine. Și ca un tată bun mă ia ușor, îmi îndreaptă pașii, tot spre mine.

– Dar azi vreau să-l văd! i-am zis hotărât ca un copil rebel.

– Nu pe tot, Dina! Cât poți!

– Da, Doamne, atât cât pot!

Mi-am continuat drumul. Am respirat. Mi-am văzut umbra și-am realizat că sunt îmbrăcată în propria mea umbră. În negru din cap până în picioare.

dina in negru

Apoi, când m-am uitat mai atent, am observat lângă mine un câine.

M-am mirat pentru că la mănăstirea asta nu sunt câini. Sau nu i-am văzut eu până acum.

Eu mergeam, el lângă mine. Eu stăteam, stătea și el.

cainele cernica

A venit să se joace pe la picioarele mele, eu am început să-l întreb dacă are purici, și ce face pe aici.

El a zâmbit și-a continuat să-mi fie prieten de drum.

Două lucruri mi-au trecut atunci prin minte:

Unu, că mamei mele îi este o teamă groaznică de câini pentru că a fost mușcată de un dulău când era mică, teamă pe care am preluat-o și eu și Andre, care a fost și el mușcat când era mic.

Și doi, mi-am amintit de cartea 10 de Monede din Tarot, o carte numită ”gate card” pentru că se spune despre ea că te duce la nivelul următor de înțelegere a stării de bine, de echilibru pe pământ.

Este cartea care reprezintă o familie, cu copii și cățel, o familie împlinită, dar care nu-l observă pe bătrânul de lângă ei. Este metafora lui Dumnezeu deghizat în cerșetor. Lecția acestei cărți este că e nevoie să facem din bucuria cotidiană, o împlinire divină. Să deschidem ochii larg și să găsim în fiecare zi magia care ne propulsează emoțional la nivelul următor de înțelegere a vieții noastre pe pământ.

Nu știu dacă Dumnezeu s-a deghizat în câinele de lângă mine, dar vă spun că am ajuns la banca aceea improvizată de pe malul lacului, de lângă cimitir, m-am așezat, iar câinele a venit și și-a pus o labă pe genunchiul meu, în timp ce se uita la mine.

I-am zis:

– Ce să îți dau eu, că nu am mâncare?

Am scos telefonul că am vrut să îi fac o poză așa cum stătea cu laba murdară pe mine, iar în momentul în care am apăsat pe buton, el a sărit și m-a pupat. De fapt, mi-a mirosit părul și m-a pupat!

Eu așa ceva nu am trăit de când sunt pe pământul acesta! Vă jur!

Iar eu în loc să mă sperii, am început să râd ca și cum eram cu un om adevărat lângă mine.

Dina si dumnezeu

Noroc că eram singură, că ar fi crezut lumea că am luat-o cu totul razna!

Acuma, aveți voi liber să credeți asta!

M-am îndreptat spre ieșire, iar mintea mă tot stresa:

– Acuma să vezi că nu mai pleacă ăsta de lângă tine. Că el vrea mâncare și ce-o să faci, îl lași pe stradă? Cum mai scapi de el?

Ce credeți? Că în timp ce eu încercam să destresez mintea anxioasă, câinele a dispărut. Unde s-o fi dus, numai Dumnzeu știe :)

Am plecat de acolo, vă jur, parcă tocmai ieșisem dintr-o lume paralelă și-am ajuns înapoi în realitate.

În drum spre casă, recapitulam ceea ce tocmai învățasem:

1. să lăsăm în spate temerile care nu ne aparțin, dar pe care le preluăm ca și cum ar fi ale noastre și pentru că nu sunt ale noastre și nu știm să le gestionăm, ne frustrează și mai mult și ne fac să credem că suntem incapabili sau nepotriviți.

2. să deschidem ochii larg și să observăm în jurul nostru acei oameni, acele lucruri, acele emoții, acele semne care ne fac viața să conteze cu adevărat

3. să credem în magie, că totul este posibil și totul stă în puterea noastră!

4. ieșiți la plimbare cu Dumnezeu, abia așteaptă să vă audă!

5. Dumnezeu lucrează prin oameni, plante și animale, prin tot Universul! Iubiți-i pe toți!

– Doamne, îți mulțumesc! i-am strigat din toată inima mea.

– Eu sunt mereu aici, e nevoie doar să-ți amintești că nu ești niciodată singură!

By Published On: 11/11/2022Categories: Stil de viață1 Comment

Share This Story!

One Comment

  1. Romanita Grigore 17/11/2022 at 15:14 - Reply

    Supetb!

Leave A Comment

Articole Similare

Toate Articolele

Produse

Vezi Magazinul