Abia când acceptăm că nu știm nimic, începem să știm totul
De câte ori aud:
– Știi, eu sunt așa, nu mă pot schimba!
Sau:
– Eu n-am fost niciodată bun la treaba asta.
– N-o să reușesc pentru că nu am experiența lui!
Îmi amintesc de Marilyn Monroe, sex simbol al secolului XX, una dintre cele mai îndrăgite și cele mai admirate femei care a murit nefericită, depresivă și singură. Ba nici prea frumoasă nu se credea, de unde și obsesia de a se aranja și de a plăcea tuturora din jur.
Este o diferență uimitoare între ceea ce credem despre noi, cum ne vedem pe noi înșine și modul cum ne văd cei din jur.
Avem impresia că ne cunoaștem atât de bine, că trăim în corpul nostru de atâta vreme, că ne știm toate scurtăturile, lipsurile, defectele și punctele forte, încât nu există altcineva mai pregătit ca noi să ne scoată la tablă.
Adevărul e că suntem într-o eroare uriașă.
Imaginea despre noi, clădită de-a lungul anilor, acasă, la școală, între prieteni, în mare parte în funcție de părerile părinților, iar mai apoi, ale celor din jur devine astăzi, modul nostru de a ne defini.
Dacă timp de 10 ani ni s-a spus că nu suntem în stare să facem nimic sau pe ce punem mâna stricăm, la 20 vom fi surprinși să ne auto caracterizăm în:
– Știi, eu nu sunt prea priceput la treburile casnice, nu sunt îndemânatic, pe ce pun mâna stric.
Îmi amintesc că acum 20 ani când lucram ca asistent social, aveam un coleg cu care mergeam pe teren și de câte ori aveam un caz greu, cu copii părăsiți acolo unde nici strada nu se construise, în case dărăpănate, fără lumină și gaz, îmi spunea:
– Dina, job-ul ăsta nu e de tine. Tu trebuie să stai la un birou și să te aștepte colegii cu cafeaua făcută pe masă.
Iar eu gândeam:
– Eu? Birou? Nici prin visele mele nu-mi trecea că eu vreodată, în viața asta, voi avea un serviciu în care să stau la birou și să-mi beau cafeaua liniștită.
Când mă pregăteam pentru examenul de carnet de conducere, instructorul mi-a zis într-o zi:
– Dina, când o să ajungi tu să conduci un mercedes și ai să mă vezi pe stradă, să îți amintești că și tu ai făcut odată școala.
Iar eu, în mintea mea:
– Eu? Mercedes?
Iar când de ziua mea, acum foarte mulți ani, un bun prieten mi-a urat:
– Să fii liberă, Dina! Să simți libertatea!
I-am spus:
– Eu n-o să pot fi liberă niciodată!
Și mă uit acum, la mine, cea de astăzi și realizez că tot potențialul pe care l-au văzut oamenii din jurul meu în mine s-a împlinit.
Pentru că abia atunci când accepți că nu știi nimic, începi să știi totul!
Abia când accepți că poate exista și altă cale, se face ușă, zidul din fața ta.
Abia când accepți că se poate și altfel, că nu le știi pe toate, o să poți mișca cheia în yală.
Abia când accepți că poți fi vulnerabil, că poți să greșești, că poți să nu ai dreptate, începi să vezi drumul succesului și a reușitei.
Abia când ai puterea să te dai doi pași înapoi și să spui:
– Da, am o problemă și vreau să o rezolv dar nu știu cum!
Abia în acel moment ai făcut loc să primești toate informațiile care îți lipsesc.
În momentul în care le știi pe toate, cunoști orice pas, orice mișcare, orice gest și orice cuvânt, ești plin. Plin de tine, plin de cei din jur, plin cu de toate.
Unde să mai intre informație nouă?
Ca într-un geamantan plin cu haine, când pleci în vacanță, lasă un mic spațiu și pentru acel obiect neplanificat care ar putea apărea în viața ta să-l iei cu tine acasă.
Nu, soluția nu este să cumperi alt geamantan, secretul este să faci spațiu în inima ta ca să intre emoții noi.
Și teamă, și neîncredere, și nesiguranță, și vulnerabilitate și tristețe, dezamăgire și furie. Abia când le simți pe toate curgându-ți prin vene, învățând să le gestionezi, vei face loc acceptării că:
Se poate și altfel!
– Dragul meu, când te superi așa pe mine, eu nu știu cum să reacționez.
– Iubirea mea, când tu îmi răspunzi pe tonul acesta arțăgos, nu înțeleg ce vrei să spui.
– Draga mea, când țipi așa în mașină, mama se simte neputincioasă și își pierde concentrarea la condus. Nu știu ce să fac, am nevoie de ajutorul tău!
– Când eu te rog să închizi televizorul, iar tu nu mă auzi, mă simt neputincioasă și nu știu cum să ajung la tine. Cum să fac? Ajută-mă!
Abia atunci când acceptăm că nu știm totul, începem să ne regăsim pe noi!
*** Cutia Pandorei, jocul pe care mi l-am imaginat ca o cutie specială de bijuterii unde ne strângem cele mai intime momente.
Pandora este prima femeie de pe Pământ creată de zei despre care se spune că din curiozitate a dat drumul în lume tuturor relelor rămânând Speranța ca ultimă redută înainte de finalul călătoriei omului prin viață.
Celebra Pandora alături de Cutia ei ne spune, însă, prin povestea ei, că firul vieții se împletește
din lecțiile pe care ni le luăm în cele mai neașteptate și provocatoare situații. Și că niciodată nu suntem singuri!
Rămâne lângă noi mereu Speranța că până la urmă femeia va fi înțeleasă, iar bărbatul va duce gunoiul.
