Acelor mame care au stat la rând la lapte, în loc să citească cărți de parenting
Acum 2 zile am scris asta pe Facebook:
Azi am primit primul email de la scoala unde va merge Andre din toamna, prin care ne invita la festivitatea de deschidere si cunoasterea invatatoarei.
Mi-a venit sa plang! Si nu de bucurie. M-a cuprins pe loc frica. Ca si cand o gaura neagra m-ar fi supt pe loc si m-ar fi dus acum 28 de ani in urma, in prima mea zi de scoala. Imbulzeala, multi copii plangand, parinti stresati, sunetul absurd de galagios al soneriei, racoarea de toamna, tata care trebuia sa ajunga la serviciu altfel il penalizau, totul imi dadea fiori. Pe picior aveam o arsura mare. Nu vazusem fierul de calcat cu care mama se chinuia in fiecare zi sa ne calce hainele pe jos. Nu aveam masa. Ceausescu urma sa cada in 4 luni.
Inca imi tremura stomacul. Dar sunt fericita ca azi, oficial, sunt mama de scolar.
Totul va fi mai bine!
Mama s-a sesizat la faptul că am spus că nu aveam masă și m-a rugat să precizez că nu aveam pentru că urma să ne mutăm într-un apartament mai mare. Ceea ce confirm că este adevărat. Imediat după decembrie, ne-am mutat în apartamentul actual unde nu ne-a mai lipsit nimic.
Însă, pentru copilul de aproape 8 ani care intra la școală, lipsa mesei nu a contat absolut deloc. Am menționat-o în textul de mai sus, strict să pot explica arsura de la picior care mă urmărește și astăzi. Nu știu pe ce masă mâncam, ce mâncam, cum mâncam. Îmi amintesc în schimb, că prima zi de școală a fost îngrozitoare și m-a urmărit în toți anii de școlar. Cu masă sau fără masă.
Însă, modul diferit de raportare este impresionant. Mama, care se găsea într-un moment de cotitură al vieții ei și al familiei, percepe satisfacția nevoii de bază ca o mare responsabilitate. Așa cum și Maslow o confirmă mai jos.
Dacă ar fi acum să decideți între a cumpăra o casă și a trimite copiii la o școală de stat și între a sta într-o garsonieră (4 oameni) și a trimite copiii la o școală particulară, ce-ați alege ?
Însă, copilul din mine, care aparent avea de toate, vede mai întâi tristețea primei zile de școală. Apoi, se adaugă cotitura vieții mamei, care cade însă pe planul doi.
Avea mama vreo vină că nu era masă cumpărată în casă? Avea mama vreo vină că soneria școlii suna prea tare, că tata a trebuit să plece la serviciu și că noi, toți copii speriați, am intrat într-o sală de clasă întunecoasă, rece și urâtă? Avea ea vreo vină că mă adaptez eu greu la schimbări, că-mi plac lucrurile colorate, liniștite și organizate?
Ar fi putut mama mea să citească nu o carte, zeci de cărți de parenting și tot nu ar fi putut face acea zi mai bună pentru mine. Părinții stăteau afară, plecau urgent la serviciu că nu aveau liber, soneria suna cum sună toate. Iar eu așteptasem ziua aceea un an întreg. Și totuși, n-a fost cea mai fericită.
Părinții noștri trag după ei destinele bunicilor noștri care au trăit vremuri grele, de război și foamete.
Părinții noștri trag traume după ei, cum și noi, le tragem pe-ale noastre.
Am avut copilării dure? Posibil. Însă, înainte să judecăm, să ne gândim că poate, în ziua aceea laptele nu a ajuns pe masa noastră. Chiar dacă s-au trezit la 5 și au stat în picioare ore în șir. Poate că orezul fiert a fost adus pe masă cu multe ore de trudă și bucata de carne făcută friptură a dat la troc timp prețios și emoții reci pe șira spinării.
Mi-o amintesc pe mama când o dată a pierdut autobuzul care o ducea la serviciu. A intrat în panică. Iar eu, copil fiind, nu înțelegeam. O să fiu penalizată, spunea ea. A dus-o tata cu mașina. Ieșeai mai ieftin să cheltui benzina decât să fii penalizat de stat.
Se trăia într-un stres continuu. Iar ca mamă, cred că stresul era amplificat de responsabilitatea de a oferi ce e mai bun copilului. Și ce era mai bun, atunci? Un litru de lapte, un borcan de gem.
Pentru mine, supremația iubirii era când venea mama acasă cu mere în sacoșă. Nu cheltuia niciodată banii pentru ea sau nevoile ei. Noi, copiii ei, aveam prioritate în toate. Făcea mereu să nu ne lipsească nimic.
Mama mea nu a citit cărți de parenting. Și poate nu a fost mama perfectă. Făcea naveta de luni până sâmbătă ca educatoare, într-un sat pierdut de lume, pe coclaurii Bacăului, ca să-i învețe pe alți copii diferența dintre fruct și legumă. Unii au rămas acolo, alții au plecat, dar pe toți i-a trimis la școală. Mama mea a fost cea mai bună mamă pentru ei! Iar duminica, pleca la Colectiv să strângă cartofi, struguri, porumb. Iar luni se trezea din nou la 5.
Nu m-a îmbrățișat de multe ori. Acum îmi dau seama, că nici nu prea avea când. Dar nu mi-o amintesc să țipe la noi și nici cuvinte urâte nu am auzit-o vorbind. Pentru ea, noi am fost mereu ”fetele mele” , spus tare și cu mândrie.
Mama mea împărțea o halviță în două, pentru mine și sora mea iar ei nu-și oprea nimic. Iar dacă putea, ar fi dat și străinului de pe stradă.
Mama mea, cu prima mărire de salariu, a cumpărat un dulap nou ”ca să aibă fetele mele unde să-și pună hainele”.
Mama mea, cu prima ei pensie, ne-a cumpărat nouă, fetelor ei, cadouri.
Eu cu mama nu am avut viață ușoară. Fricile ei mi s-au transmis mie, iar eu le-am refuzat. De aici, un război constant între a nu mânca, a nu performa la școală, a nu face nimic din ce-ar fi vrut ea. Am avut zile în care nu mâncam nimic. Apoi, eram vegetariană. Apoi, nu mai voiam pâine. Apoi, mâncam doar pufuleți. Iar mama, fără nici o abatere, făcea din ce putea mâncare ca să mă mulțumească. Să mănânc și eu ceva. Nu m-a obligat niciodată să mănânc tot din farfurie, să mănânc ce voia ea sau ce se găsea pe masă. Pentru mine, ăsta-i semn că-i păsa cu adevărat de mine.
Poate că nu m-a pupat de multe ori, și nici nu prea m-a încurajat, dar am știut cumva, că niciodată nu-mi va lipsi nimic să devin ceea ce pot.
Mai am de tras, cum toți avem cu noi și cu copiii noștri.
Acum, nu mai stăm la rând la nimic.
Avem de toate și ne este greu să limităm. Suntem bulversați de preamult și de preaplin.
Prima linie din Piramida lui Maslow este satisfăcută din oficiu. Poate și a doua. De la punctul 3 în sus trebuie să ne apucăm să lucrăm profund. Și nu privind în spate, ci mereu având viitorul în față.
Dăm vina pe alții, când rezolvarea este doar la noi.
Poate că suntem o generație de sacrificiu, dar și cei care vor rezista și vor scoate copii responsabili vor fi niște eroi!
Dacă vrem să fim mame mai bune, să fim bune în primul rând, cu mamele noastre!
Ele au dus greul de a ne clădi baza a ceea ce suntem acum!
Mama mea e cea mai bună!