Aici vorbește universul…

Săptămâna trecută am fost în Belgia pentru a susține un curs de Gestionare a conflictelor în familie pentru o comunitate de români de acolo. M-am dus cu inima deschisă și cu mari emoții. A fost prima dată când am plecat din țară ca formator, iar apoi, grupul cu care urma să mă întâlnesc era atât de divers ca tipologie și formare încât nu prea reușeam să îmi creez așteptări.

Apoi, mi-am amintit de cuvintele lui Virgiliu – dacă ești dedicat, faci totul cu inima deschisă, ești bun și obiectivul este să faci bine, Dumnezeu te ajută!

Pentru mulți, Dumnezeu e ultima speranță. Ne gândim la el în momentele cele mai dificile din viața noastră, atunci când tu ai făcut totul și totuși, simți că nu e suficient. Că e nevoie de ceva mai mult, peste puterea ta, și speri! Îți faci o cruce mare, zici un Tatăl Nostru, te rogi……

Eu nu cred în Biserică ca instituție, cred că Biserica s-a creat ca un loc de întâlnire a celor care împărtășesc aceeași credință. Iar apoi, o dată cu dezvoltarea societății, a apărut nevoia de a instituționaliza și comunitatea de creștini. Așa cum astăzi, se instituționalizează o comunitate de mame care lucrează de acasă, o comunitate de formatori de opinie, o comunitate de persoane cu studii în psihologie și tot așa…..

Și cred în Biserică din respect pentru preotul sufletului meu – am scris despre el aici – singurul care a văzut dincolo de religia diferită, adevărata iubire, virtutea, liantul care susține omenirea și care o distruge, în lipsa ei. Nimic nu e mai presus decât iubirea!

În Belgia am găsit o comunitate de români creată în jurul unei biserici ortodoxe, construită de un preot român. Preot care a unit prin căsătorie român cu portughez (un cuplu minunat întâlnit acolo), belgian cu român, român cu român, olandez cu român, i-au unit și i-a adus mai aproape de Dumnezeu, de încredere, de speranță. Un preot care mi-a amintit de preotul sufletului meu, care vede dincolo de limitările sociale, adevăratele valori umane care reprezintă baza dezvoltării noastre ca om și individ social.

Viața în străinătate nu e simplă. Financiar, poate fi mai ușoară, dar viața nu e (numai) despre bani, e despre comunicare, împlinire, împăcare, înțelegere, creștere și dezvoltare armonioasă, liniște și cunoaștere.

(Gând răzleț – acum doi ani am botezat băiețelului prietenei mele Alina. Cris nu e o persoană foarte romantică și comunicativă care să-mi amintească zilnic cât de mult mă iubește, care să-mi cumpere flori și cadouri, care să îmi declare în gura mare iubirea eternă. Nici eu nu sunt, deci nu prea sufăr, însă, în ziua botezului, când a rămas nașa cu părintele, acesta mi-a spus: Cris te iubește foarte mult, se vede în ochii lui! Ei bine, eu o știam și în continuare știu, însă iubirea confirmată de părinte e mai mult decât știința și simțămintele mele. E o confirmare supremă că se vede dincolo de ceea ce vedem noi, de ceea ce facem și credem că arătăm)

Oamenii pe care i-am întâlnit în Belgia vin de pe o rază de 100 km duminica, la bisericuța mică din lemn pentru a participa la slujbă și pentru a petrece ziua ”în familie”. Pregătesc cu rândul prânzul la copii, pentru ei aduc de acasă câte ceva de mâncare și fac masă mare și bogată, copiii mici se odihnesc în căruț sau la pieptul mamelor, cei mari se joacă până la apusul soarelui.

Unii sunt medici, alții lucrează la Comisia Europeană, alții sunt antreprenori, tâmplari, unele mame sunt casnice, altele asistente medicale, altele bone sau ajută la curățenie. Însă, duminica, sunt toți români (chiar dacă unii nu sunt în acte) care au aceleași valori, se respectă reciproc, au aceleași nedumeriri, probleme și nevoi, sunt toți egali.

M-am gândit mult – ce-i unește pe acești oameni, căci în țara noastră nu vezi așa comunități de puternice și închegate.

Mă uit la comunitatea de bloggeri – ăla scrie mai mult, câștigă mai bine, ne zâmbim frumos, dar, susținerea e parțială.

Comunitatea de mame care muncesc de acasă: unele stau nopțile să creeze modele noi, altele le iau gata făcute și-și pun numele pe ele. Tu, ca și cumpărător, nu știi de fapt ce-ai cumpărat.

Comunitatea de părinți – copilul meu are, al tău nu are. O să-i cumpăr și eu, că doar n-o fi mai prejos?

Iar exemplele pot continua la nesfârșit.

În Belgia, comunitatea de români este formată și închegată în jurul unor principii de valoare: să fim buni, să ne ajutăm, să comunicăm, să ne respectăm, să ne iertăm. Există reguli clare pe care toată lumea le respectă, există autoritatea pe care toată lumea o respectă.

În străinătate, nevoia de apartenență la grup crește exponențial. În țară, această nevoie dispare la nivel macrosocial, însă în afara ei, oamenii au nevoie să știe că aparțin unui grup unde sunt acceptați cu limba lor, cu tradițiile și obiceiurile lor, cu stilul lor de viață.

”Veșnicia s-a născut la sat” parcă prinde acum conotații mai puternice.

În comunitatea de români din Belgia, sunt familii care nu au copii, iar asta am înțeles-o târziu, spre sfârșitul zilei, pentru că toți se ajută cu copiii între ei, și nu știi niciodată cine al cui copil e.

Așa mi-am amintit de momentele mele când îmi erau copiii mici și aș fi dat orice să mai stea cineva cu ei ca să pot să respir și eu o secundă, singură.

Duminică, de Sf. Gheorghe, s-a botezat un copil. Un copil din părinți ai comunității, nășit de o familie a comunității. Petrecere în familie, cu copii mulți, cu bucate venite din casa fiecăruia, puse frumos pe masă și aranjate de cei 3 voluntari la care le-a venit rândul.  Cadourile sunt modeste, dar atmosfera…..atmosfera atât de caldă și primitoare, încântare și împlinire.

Weekendul acesta a avut nuntă un alt cuplu al comunității, în România. Impresionant este că toată lumea, cu copii, fără copii, cu mașina sau avionul au venit spre România la nunta lor.

Ce fericire să-i ai pe toții alături de tine, ce bucurie, ce împlinire!

Am plecat de acolo cu sufletul plin. M-au încărcat cu atâta energie pozitivă încât să-mi dau seama de lucrurile care contează cu adevărat în viață.

Sursă foto